Volumul „Degetele timpului” – Dan Brudaşcu

22 Martie 2009

coperta-degetele-timpului-curbeEugen EVU

Înnălbit dar nu cânepiu, ci cum se spune pe la noi, dalb, de pe coperta unei cărţi de poezie editată de SEDAN, Dan Brudaşcu ne arată un chip necunoscut unora, însă al unui scriitor clujean ce îşi este, ştiut şi de mine mai ales prin revista „ Cetatea Culturală”, ce o cultivă conviv cu un venerabil conjudeţean ( am zis Miron Scorobete) şi un cunoscut poet de rară structură sufelteacă, care, nu ştiu d ece, îmi aminteşte de regretatul poet tribunist, Negoiţă Irimie. Cunoscut mai ales nu prin poesie, ci prin cultură poetică şi un anume romantism, altul decât cel al altuia înalt fost clujean, Nicolae Prepliceanu, bucureştenizat …În odinioara tinereţii mele literare, aceştia mi-au fost afini pe filiera sufletească ardeleană, desigur pe o listă mult mai mare, al cărui răboj era în acea clădire de colţ, o clădire boemă, (Arizona ! ) unde i-am cunoscut şi pe DR Popescu, Adrian Popescu, Augustin Buzura, Teohar Mihadaş (ce mare poet aromân !) …I-am cunoscut, însă unii bag-sama, nu ne mai prea cunosc. Ne rămân cărţile dlor, olaltă cu reveriile acelor vârste.
Prin revistele Steaua, Tribuna, Cetatea Culturală, mai sporadic Ecinox, desigur, cât şi prin numeroşi confraţi clujeni de la filiala USR, refac acele călătorii acum virtuale, citind ce se scrie la Cluj şi în zonă. Nu ştiu cum se face, însă revistele „ cu ştaif” s-au regrupat inclusiv estetic şi fortuit (dar când a fost altfel?) sub umbrela politicului (citeşte buget), iar eu care publicam frecvent mai ales în Tribuna, mă trezii persona non gratta.
Desigur, nu port ranchiună, desigur, nu, …doar la o tristeţe am dreptul – măcar aşa, de natură poetică…platonică, cum dixit Dan Brudaşcu, evocând Phaidros: adică de nebunia muzelor. Care, vezi bine, sunt mai multe pentru noi, însă una în felurimea ei de avataruri, şi ea este paradoxal geloasă pe hieraticele proprii întrupări.

Îi cer scuze poetului Dan Brudaşcu pentru digresiunea aceasta, încercând să îmi exprim câteva ideii la cartea de poesie „Degetele timpului”, recent dăruită. Sub inspiratul titlu-metaforă, poetul clujean„ sedantează” cu onorabilă auto-consecvenţă, nu doar un moralist, eseist, editor, traducător şi pare-se un spiritus movens conservator – nu blamabil,- ci în sensul de tradionalist cărturăresc, – sedantelează, mai bine glumind, în dimensiunea delicată a răbdării de a glossa, cum mărturiseşte, timp de vreo 30 de ani, scrierile lirice proprii, într-o reuşită antologie reperată la Timp.
Întocmirea cărţii este structurată pe substanţialitatea afectelor, ci nu pe cea a livrescului en vogue. Aşadar el se smulge tentaţiei omniprezente azi de a acutiza religiosul, sau dimpotrivă, profanul în sensul că le atinge pe ambele, însă prin afinitatea electivă (da) cu vegetalul, în interregnul fiinţei, cel „preluat” din materie, din natură, interferând în esoterice contemplări sofianice. Aşadar substanţa vie a trăirii proprii, este cea de rezonanţă cu „duhul” şi hierogramele textuale, dincolo de aparentul discurs uneori prozomoematic, explicit: deoarece Dan Brudaşcu descrie eseistic ( poeseic) starea creaţiei şi respinge eboşele sau decalcurile.

Alegând simbolistica mâinii – degetelor, degetele acestui timp al duratei, ne sunt trecute ca o reverie pe claviaturi semantice, fiind nu ale scribului, ci ale unui pianist de „ nocturne”, pe arpegii aparent moderne, însă de fapt romantic- medievale. Impactul biografic, autoreferenţial, este „sincopat” , sub pretextul auto- indus că a „ajunge poet numai datorită artei,” ci nu fiind înnăscutul, nu din tagma celor „cuprinşi de nebunie”, cum Platon, utopicul Platon, duşmanul „ republicii poeţilor” ( ca şi Bacon, Thomas Morus, Campanella şi … Gabriela Melinescu…: Dan Brudaşcu poate este maliţios când aduce o scuză ca atare. Cartea lui este un calendar al stărilor eminamente lirice, raportări ale sufletului, uneori de o candoare juvenilă, ( dar şi de indignată revoltă a lui Juvenal!) …A celui ce spunea că „ indignarea face poesia”.
Poesia lui Dan Brudaşcu este când vag elegiacă, alteori moral-resenentimentară, luând pulsul degradării politicieneşti dintr-un polis şi mai în degradare , – când romanţioasă, punctând afectele inimii empatice, repulsia faţă de orfania mulţimii, ori inserţiile ars- poeticii ca termometru al ferbilelor stări „de nebunie, de boală de origine divină”.
Chiar de cronologic jurnalul intimelor decantări în meditaţie se perindă în anii mulţi, constat că timpul interior, coordonata lui stabilă, este una a filosofie existenţiale şi a raportului id-ului cu timpul.
Căderea din condiţia antică (…), a poetului în agora de care scria o carte de neuitat şi rarul la vedere prieten Al. Cubleşan, este a însăşi agorei. Poetul profet, poetul oracular, au devenit desueţi „, banale sintagme „ ale „ orgoliului unei fiinţe mistuite de nelinişti, un blazon” ….Nobleţea acestui balzon o deplânge fără lamento, Dan Brudaşcu, ci mai degrabă s-a înrolat cu literatura confinilor apropiaţi, sau chiar de pe alte meridiane, în zona mulţimilor lui Le Bon…care nici ele nu mai sunt demult ale lui Le bon, nici ale lui Miron Cosma.
Remarcabil în context îmi pare poemul „Poezia la români”, virulent amar pamflet eludând total metafora, pentru că ea este caducă în context. ( Vezi şi „ O lume de plastic” ( remember Oriana Falacci!), sau „Rădăcini în vânt”, o parabolă a dezrădăcinării şi implantului „dendrologic” în paideuma …… Alt poem memorabil este „Roata morii”, dar şi „Trenul de noapte”, „Tempi Fugaces, „Trădări” … Când este diatribic, Dan Brudaşcu răbufneşte din vise de adâncime, din ceva ancestral, nu sentenţios, ci de o mare tristeţe elegiacă.
Stilistic, poetului îi repugnă plasticizarea, poate tocmai acea aură ce o năluceşte în cazul invocat de Platon, rostirea „profetică”, oraculară, delfică, Dan Brudaşu este totuşi un pragmatic, unul ce îşi ocroteşte prudent misterul perceptiv de profunzime, în halou oniric, iată de ce poeziile cărţii sale sunt mai degrabă file de jurnal ale omului nebătrânicios, ale omului în fond tandru, ale omului social, însă stingherit în pluralitatea comunitară: deloc paradoxal.
Dacă referirile intimiste, la sentimente esenţiale, abundă, ele sunt semnul unei psihologii empatice puternice, manifeste. Tema esenţial a cărţii este Condiţia umanului.
Sentinţa: cunoaşte-te pe tine însuţi. Reflectarea în „ceilalţi”, mai ales în iubirile multe – dar – una – singură, …,, sunt pregant ale confesiunii şi prefigurând ceva sfâşietor, un presimţ al despărţirii, acela care latent arde în fiecare, însă mai abrupt, ori mai domol.
Poesia lui Dan Brudaşcu acuză condiţia omului esenţializată în a celui care scrie, a celui care arde mai alb, a celui care urăşte cenuşa. Iubirea pentru femeie, cea arhetipală, a originii, este aceea din „ Privirea ta”, un poem bine ascuns în simplitatea, dar insunuant în parabolă. „ Privirea ta/ ascunde milenii de-mbrăţişări/ ale şarpelui/ din vintrea păcatului/ păstrează cu sfinţenie ( stranie antinomie, n!) tăcerea/ şi nu mărturiseşte/ nimănui/ clipele de pierzanie/…
Opus şi apropiind perspectiva riscant, privirea bărbatului „caută mereu flămândă/ naivă şi încrezătoare” refuzând să accepte că totul nu e decât o clipă în care te dărui/ fără a oferi nimic…că, de fapt, îmbrăţişarea ( femeii, n) „ e doar un ritual banal/ …moştenit de la curtezanelş ( şi preotesele de la uşa templelor, neh ?), de la curţile faraonilor/ sau poate de la gheişele Orientului/ ..
Această „ orientalizare a femeii de „ acum”, poetul o bănuie a fi ceva resuirect, esoterie a reîncarnărilor” , ceea ce poate fi decodat din devălmăşia sincretismelor lumii ca ceva absolut …ştiinţific!
În fine, constrâns de spaţiu, mă rezum la a mai spune că nu îl cred pe Dan Brudaşcu omul, dar îl înţeleg pe poet, când conchide că suntem sub spectrul lepădării sinelui…, însă cred în felul său în acele „ ascuznse lacrimi” de nepătrunse taine/ ale zefirului de vară…” rămâne în urmă-ţi/ nisip cald/ şi oasele albe/ ale Icarilor/ cu aripi secerate/…”
Prin aceea că poetul, el însuşi, colocvial amar cu conştiinţa-i, spune splendid- serenic : „ Te lepezi de tine/ fără să ştii măcar/ că aripa obosită/ n-a-ncetat să spere / mult visata-i/ întâlnire cu zefirul”.( Trădări, pag. 86). Simbolul zefirului revine ca o cheiţă magică a stărilor de levitaţie poetică la Dan Brudaşcu.
Este sentimentul de acalmie metafizică a poesiei sale, desciderea spre inefabil a fiinţei ce se smulge corporalităţii ostenite, spre a fi resorbită verticale spiralate …A timpului.
Dan Brudaşcu rotunjeşte corolarul cu o întrezărire în abisalul unui interior de „ antimemorie”-
Un fel de încăpere – sub-piramidală- ( ca semnificat ), cu spectrale iconerii stihiale, încremenite în timp- netimp…, unde „ prin cotloane nu mai găsesc nici urmă/ de trecerea ta/ pierdută-i fi oare/ de neînchipuite genuni ! ?
Iată o memorie aprocrifă a subcortexului labirinthic, unde susură neinvocat apele uitării Lethe, altfel vindecătoare . „ Degtele timpului” este o carte de citit şi de recitit .
Decât numeroase şi desubstanţializate, cărţile de poe

Anunțuri

Dan Brudascu – album foto

22 Martie 2009

O carte despre Iranul istoric şi cultural

20 Martie 2009

Şt.PETRA

O apariţie deosebită în peisajul editorial recent este volumul „De la imperiul elamit la revoluţia islamică. Cinci milenii de istorie, artă şi cultură iraniană”, Ed.Sedan, 2009, cu prefaţă, selecţie de texte şi traducere de prof.dr.Dan Brudaşcu.
În afară de poezia lui Omar Khayam, altă carte referitoare la Iran n-am mai văzut în ultimele decenii. Aşa stând lucrurile, o astfel de apariţie, cuprinzătoare, referitoare la această ţară este extrem de bine venită, completând un mare spaţiu alb.
După cum ştim, Iranul este una dintre ţările mari ale lumii, cu o suprafaţă de 1,65 mil.km2, a 18-a ca mărime de pe glob, cu o populaţie de peste 70 mil. locuitori şi un PIB de 11.209 $ /loc./2008, şi, totodată, una dintre civilizaţiile majore cele mai vechi şi continue ale omenirii.
Deosebită este în primul rând prezentarea cărţii, sub forma unor texte ale unor autori diferiţi, aranjate în ordinea cronologică a evenimentelor istorice descrise, referitoare la îndelungata istorie a Iranului. Mărturisesc că n-am mai văzut ceva asemănător. La un subiect aşa de deosebit şi atât de puţin tratat în ţara noastră, o astfel de modalitate de prezentare a istoriei şi culturii acestei ţări îşi are o temeinică justificare. Doar că, diversitatea autorilor incluşi în volum presupune implicit diversitatea concepţiilor, stilurilor şi modalităţilor de abordare a acestora, ceea ce duce, inevitabil, la un anume eclectism.
în primul rând trebuie să facem o precizare (v.p.216): Denumirea actuală a ţării, aceea de Iran (ce vine de la anticul popor arian,”aryanam”), a fost adoptată în 1935, înlocuind vechea denumire de Persia. Iar această înlocuire este perfect valabilă, de vreme ce, în lunga sa istorie, a căpătat întâietate ba o provincie, ba alta, în funcţie de mersul evenimentelor istorice – Asiria, Babilonia, Mezia, Persia, Partia sunt numai câteva dintre cele mai cunoscute şi mai puternice provincii la un moment dat, pe lângă multe altele – Sogdiana, Bactria, Fergana, Khorasan, Transoxiana, Luristan, Margiana ş.a., toate din spaţiul iranian. Iar acest spaţiu a variat de-a lungul istoriei, în limite destul de largi, puterea iraniană devenind adesea imperiu, înglobând teritorii de la nordul Indiei până la Marea Mediterană uneori, până dincolo de Munţii Caucaz, subordonând adesea Armenia, Georgia, unele teritorii ale Asiei centrale. În acest context, Persia este doar una dintre provincii şi nu totdeauna cea mai importantă.
Istoria iraniană ne este prezentată cu începere de la sfârşitul mil. IV î.e.n., atingând în Elam, actualul Khuzestan (2500-644 î.e.n.), o civilizaţie înfloritoare, un imperiu demn de toată atenţia. Urmează imperiul mezilor, cu capitala la Ecbatana, între 728-550 î.e.n.
De multe ori, imperiile iraniane sunt denumite după regele lor fondator, ca de ex. cel ahemenid (persan), seleucid (macedonean), sasanid (continuatorul celui persan), safavid (turcic).
Marelui, puternicului şi extrem de bine organizatului Imperiu persan – ahemenid, a lui Cyrus şi Darius, îi urmează însă cucerirea macedoneană a lui Alexandru Macedon, a cărui moarte timpurie duce la lupte îndelungate pentru succesiune, destrămarea unităţii şi întemeierea unui imperiu macedonean/seleucid, cu o deosebită influenţă culturală, dar cu o durată destul de scurtă de existenţă (306-150 î.e.n.). Imperiul part (250 î.e.n.-224 e.n.), marele duşman al Romei, se ridică însă şi reface puterea iraniană, urmat la rândul lui de imperiul sasanid (224-651), cel care se străduieşte să elimine influenţa greacă şi să centralizeze statul, al cărui sfârşit este legat de invazia arabă (634-655). Statul arab (650-1005), cu diversele ei dinastii, reuşeşte să impună religia mahomedană, ce va prinde rădăcini adânci, înlocuind religia tradiţională zoroastriană, şi, pentru o perioadă de timp, limba arabă ca limbă oficială şi de cultură, până la cucerirea mongolă din sec. Al XIII-lea. Mongolii, mari cuceritori, au adopta însă, până la urmă, obiceiurile şi chiar limba persană, constituind o punte de legătură între chinezi, arabi şi turci, atât din punct de vedere politic cât şi cultural. Şcoala din Herat (în Afganistanul actual) a constituit un focar de cultură pentru următoarele secole, atelierul marilor miniaturişti şi un loc al renaşterii poeziei şi filosofiei persane (p.194). Imperiul dinastiei safavide (1502-1736), mai degrabă turcic, dar cu o religie musulmană şiită, a readus limba persană ca limbă oficială într-un stat modern în aspectele sale esenţiale (p.196).
Constituţia modernă, după o atât de agitată şi îndelungată perioadă feudală, apare abia în 1906, marcând sfârşitul acestei epoci. Începe modernizarea şi industrializarea treptată a ţării, proces accelerat de către Reza Khan, întemeietorul dinastiei Pahlavi în 1921, cel care a încercat prin toate mijloacele să se distanţeze de Anglia şi Rusia cu pretenţii coloniale, ce ajunseseră, la un moment dat, să dicteze în ţară. Avântul economic şi reformele efectuate sunt de data aceasta mai consistente, ca şi afirmarea intereselor naţionale. După 1941, Mohamad Reza Shah a continuat modernizarea statului iranian, ce a devenit o adevărată putere regională economică şi mai ales militară. Primul ministru M. Mossadeq a încercat în 1951 naţionalizarea resurselor petroliere, predominant aflate sub controlul Angliei, dar, embargoul şi lovitura de stat organizată şi finanţată de CIA şi SUA au dus la eşecul acesteia. Totuşi, în 1963, şahul impune „Revoluţia albă”, ce cuprinde o palidă reformă agrară, naţionalizarea pădurilor şi păşunilor, un important efort de alfabetizare a populaţiei, acordarea dreptului de vor femeilor.
Structura social-politică a ţării suferea însă de pe urma puterii latifundiarilor, a represiunii politice, a atitudinii dictatoriale şi apropierii pronunţate faţă de Occident şi mai ales de SUA., împotriva cărora s-a conturat o tot mai puternică şi largă opoziţie a diverselor partide, de la stânga politică, inclusiv comuniştii (Partidul Tudeh), moderaţi de diverse feluri, la puternicul Partid Republican Islamic. Rezultatul a fost o revoluţie islamică, începută la 16 ian. 1979, atunci când şahul părăseşte ţara şi ayatollahul Khomeini se întoarce din exil. Urmează o lungă perioadă (până în 1983) de lupte interne pentru putere, manifestaţii, acţiuni de guerillă, revolte ale populaţiei, ca şi a minorităţii kurde, dezbinarea armatei între partizani ai monarhiei, moderaţi, adepţi ai unei guvernări islamice şi fundamentalişti. În cele din urmă, printr-o îngrozitoare represiune şi regim de teroare, pe parcursul căreia au fost executaţi mii de oameni, prin aşa-zisele tribunale revoluţionare, iar mulţi alţii au fost „epuraţi” din aparatul administrativ şi din armată, regimul islamic conservator s-a impus sub forma unei republici teocratice islamice, în care reprezentanţii clerului decid nu doar în problemele politice de bază, dar conduc şi toate domeniile de activitate, inclusiv forţele armate (p.253), în timp ce partidele politice au fost decimate şi interzise, ca şi presa de opoziţie de altfel (p.237), impunându-se îmbrăcămintea islamică şi codul islamic de comportament (p.249).
Luptele nesfârşite, succesiunea ameţitoare de dinastii, regi, provincii, oraşe cucerite sau pierdute se succed cu repeziciune în sutele de pagini ale cărţii, într-o relatare istorică mai degrabă evenimenţială, cantitativă, cu rare accente asupra semnificaţiei şi aspectelor culturale, tratate mai superficial.
Astfel, bogata şi îndelungata lieratură de limbă persană, al cărei prim poet important se consideră a fi Roudaki (sec.X e.n.), este tratată în doar câteva pagini (5 !). Filosofi de talie mondială precum Avicena, ori poeţi ca Ferdowsi/Firdusi, Omar Khayam ori Hafez sunt amintiţi doar în câteva rânduri. Poezia ce predomină de departe ca formă literară, are la bază rima şi un număr redus de forme clasice, între care amintim pe cea mai cunoscută – ghazal /gazel – poezie lirică scurtă, apoi qasida sau oda – poem epic lung, în monorimă, de natură panegirică, didactică ori religioasă. O colecţie de ghazal şi alte versuri ale unui poet, aranjate în ordine alfabetică după rimă, sunt cunoscute sub numele de divan (p.265).
În atâtea milenii de evoluţie, limba persană a cunoscut o multitudine de dialecte (sogdiana de ex.) şi câteva forme principale: aryana – persana veche, avestan – limba textelor sacre zoroastriene, pehlavi – persana medie, siriaca – limba liturgică a bisericii creştine persane şi farsi – persana modernă a zilelor noastre.
Dacă pentru religia zoroastriană tradiţională a Iranului găsim doar trimiteri şi scurte informaţii din loc în loc, deşi ea există şi în zilele noastre, ca religie recunoscută şi protejată de stat, cu un număr de credincioşi estimaţi la 35-60.000, articolul despre creştinismul persan e lung, consistent şi interesant. Creştinismul iranian are o evoluţie de durată şi adesea contradictorie, cu perioade de misionarism intens, dar şi cu altele de toleranţă alternativă ori represiuni şi persecuţii, dispute şi divizări interne, dintre care amintim doar lunga predominanţă a nestorianismului, combătut, declarat eretic şi interzis în Europa. În cele din urmă, cu toată importanţa ei, biserica creştină a fost înfrântă complet în Iran după cucerirtile musulmană şi mongolă (p.154), azi fiind o religie minoritară, cu 1,5 % adepţi în 1975, dintre care însă mulţi emigraţi după revoluţia islamică şi 0,4 % în 2000.


„Scriitorul trebuie să educe gustul public”

3 Martie 2009

– interviu cu scriitorul Dan Brudaşcu –

Menuţ Maximinian

– Cât din viaţa omului este literatura?
– Întrebarea dvs. este extrem de dificilă. Nu se poate exclude literatura din viaţa omului. În acelaşi timp, însă, ar fi o greşeală majoră să considerăm că literatura este o componentă definitorie a vieţii unui om. Sunt, îndeosebi în mediul rural, la noi, dar şi pe alte meridiane, destui oameni care, datorită condiţiilor în care sunt obligaţi să trăiască, nu au acces la carte, în general – poate cu excepţia Bibliei -, şi cu atât mai puţin la literatură. Şi totuşi aceşti oameni trăiesc. Pentru că, chiar dacă vă şochează o astfel de afirmaţie, viaţa există şi fără literatură. Mai mult, viaţa bate literatura. Literatura nu este totul în viaţa unui om. Evident că lucrurile se schimbă radical atunci când avem în vedere pe orăşeni. (Deşi, şi în acest caqz, ar fi o exagerare să afirmăm că toţi orăşenii se dau în vânt după literatură!). Literatura este o componentă a unei existenţe îndestulătoare şi civilizate. Dar ea este departe de a reprezenta totul pentru om, inclusiv pentru omul modern. Cunosc destul de multe cazuri, inclusiv din rândul intelectualilor şi, fapt foarte grav, în opinia mea, al profesorilor în care se preferă citirii unei cărţi ziarele şi emisiunile de televiziune. Or acest gen de presă nu este foarte favorabil literaturii, cu câteva excepţii. Înainte de 1989, în România era o foame formidabilă de literatură. Orice carte bună avea tiraje de sute de mii de exemplare, greu de imaginat în prezent. Cartea bună, la fel ca o rudă de salam sau un calup de brânză, se procurau cu greutate, de sub tejghea. Librarii erau, pe atunci, oameni importanţi, curtaţi, mituiţi etc. Azi, lucrurile stau altfel. Sunt mult mai multe cărţi bune publicate, iar interesul faţă de ele nu este nici pe de parte similar cu ceea ce se întâmpla cândva. De vină nu sunt doar preţurile, adesea prohibitive, ale cărţilor. Omul începutului de mileniu III citeşte mult mai puţină literatură şi cumpără extrem de puţine cărţi de literatură. Se preferă cărţile de specialitate, dar şi – fapt uimitor – cărţi de proastă calitate, cu un mesaj nu o dată vulgar, agresiv. Deci, revenind la întrebarea dvs., putem spune că literatura, ca şi omul, este sub vremi.

– Cât din viaţa dvs este scris?
– În viaţa mea scrisul a ocupat un loc important întotdeauna. Dovadă stau cele 78 de volume publicate, ca şi cele aproximativ 2700 de texte, diferite ca gen, tematică, dar şi ca întindere, pe care le-am publicat în presa din România, dar şi în SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Iran, Moldova, Ungaria, Croaţia, Marea Britanie, Israel, Serbia etc. Sau destul de numeroasele emisiuni de radio şi televiziune pe care le-am realizat şi difuzat pe posturile naţionale, dar şi pe cele din Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Baia Mare, Satu Mare, Braşov. Căci şi acestea aveau nevoie de un script, deseori mult mai dificil de scris decât un simplu articol de gazetă. Apoi au fost sute de materiale politice, declaraţii, comunicate de presă, declaraţii politice şi parlamentare, proiecte de legi, amendamente etc. care mi-au luat, la rându-le, ore bune din viaţa mea. Dar scrisul nu e tot. Pentru ca să ai ce scrie, trebuie să citeşti mult, permanent, din cât mai multe domenii. Să fii permanent informat despre evenimente, manifestări, situaţii care ar putea să constituie temă sau suport ideatic în scrisul tău. Deci, nu exagerez dacă vă spun că am parcurs multe hectare de texte, de toate felurile, înainte ca scrisul meu să capete consistenţă. În prezent, de fapt în presa ultimilor ani, au apărut tot felul de semi-analfabeţi, care pun virgulă între subiect şi predicat, care n-au proprietatea cuvintelor pe care le folosesc, dar sunt de o violenţă şi o agresivitate de-a dreptul sălbatice. Aceşti popândăi ai scrisului de duzină se cred un fel de dumnezei locali şi se comportă cu o semeţie de-a dreptul ridicolă. Din fericire, nu am suferit niciodată de o astfel de nesimţită pornire.

– Criticul este cel care îşi pune pecetea pe operă sau este doar un reper?
– Cineva spunea odată că, în realitate, criticul ar fi acel individ care-şi recunoaşte propriul eşec în calitate de artist, de creator. Nu fac greşeala de a-mi însuşi un astfel de punct de vedere, vădit tendenţios. Dar nici nu cad în altă greşeală, anume cea de a exagera rolul şi importanţa unui critic. Criticii , indiferent de obiectul criticii lor, sunt şi ei oameni. Ca să fie credibili, ei ar trebui, mai întâi, să fie nişte persoane foarte citite, cu un larg şi bogat orizont cultural. Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, nu se întâmplă întotdeauna. Dimpotrivă, mai ales în presa de azi, sunt atâţia amărăşteni care se dau drept critici. Se impune, de asemenea, să mai evidenţiem o realitate jenantă din spaţiile noastre mioritice. După 1989, în literatura română au apărut puzderie de „scriitori”, dar mai ales de „poeţi”, care, de fapt, sunt pur şi simplu nocivi pentru un climat literar sănătos, respectabil. În egală măsură, însă, scriitorimea română, nicicând unitară şi solidară, s-a fracturat în tot felul de grupuri sectare, cu interese adesea străine literaturii şi culturii propriu zise. Or aceste secte literare şi-au inventat proprii lor critici, specializaţi în demolarea operelor unor adversari doctrinari şi în ridicarea de ditirambi, de cele mai multe ori cu totul nemeritaţi, pentru creaţiile celor din propria gaşcă. Cu alte cuvinte, este foarte greu să accepţi că, la fiecare sfârşit de săptămână sau lună, în România a mai apărut o capodoperă literară care lasă în umbră creaţiile unor Eminescu, Blaga, Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, Barbu etc. De aceea este greu şi riscant, deseori, să crezi în judecăţile de valoare pe care le emit astfel de ieniceri literari şi să iei întotdeauna drept jutificate şi utile clasificările pe care ei le propun. Este foarte adevărat că un critic, indiferent de domeniu, este important. Dar el nu este un creator propriu zis. E, cel mult, când e onest cu sine, un degustător avizat al valorii literare sau artistice pe care o propune un creator. Literatura şi arta, inclusiv cele din România, pot exista fără critici. Dar criticii nu pot exista fără acestea. Rolul lui este, mai degrabă, unul didactic, practic. Ajută cititorul sau privitorul să înţeleagă anumite nuanţe dintr-o operă, iar pe autorul ei să-şi asume anumite neîmpliniri şi, dacă e posibil, să-şi perfecţioneze stilul şi uneltele de creaţie.

– Sunteţi înconjurat de artişti. Credeţi că fiecare om, in felul lui, este un artist?
– Exista, pe vremuri, o zicere, reluată şi folosită mereu, că românul s-ar fi născut poet. Mi-e greu să accept, dar şi să resping categoric ideea din întrebarea dvs. că fiecare om ar fi, într-un fel sau altul, un artist. Poate dacă includem în categoria artelor şi diversele meserii pe care unii le practică, cu pasiune şi rafinament, ajungând la performanţe deosebite. Oamenii sunt aşa cum i-a creat Dumnezeu. Unii capabili să producă, iar alţii doar să admire opere de artă. Sunt, însă, destui aceia pentru care arta nu are absolut nici un ecou. Deşi, în viaţa, am întâlnit mulţi oameni simpli, care, datorită privaţiunilor şi lipsurilor existenţei lor, nu avuseseră posibilitatea de a se educa sau de a frecventa expoziţii de artă sau de a citi o carte, trăiau o emoţie autentică şi profundă la întâlnirea cu o pictură sau sculptură sau la ascultarea unui cântec rostit cu har şi sensibilitate.

– Cât se scrie în România, cât se citeşte şi cât e calitate?
– După 1989, în România se scrie enorm. Deşi, în opinia mea, avem de-a face mai degrabă cu o perioadă a grafomaniei excesive. Orice om cu bani, scrie. Indiferent despre ce sau cum. Se şi publică enorm. Inclusiv în unele publicaţii, care au coborât periculos de mult ştacheta calităţii şi valorii. Sunt destul de multe publicaţii, inclusiv în centre universitare cu pretenţii, în care diverse grupuscule, ca să nu le numesc de-a dreptul găşti, au confiscat publicaţii cu tradiţie şi prestigiu, în care se publică, de-a valma, tot felul de inepţii, inclusiv diverse referate de doctoranzi, cu stângăciile şi neîmplinirile specifice. Mai asistăm şi la un alt fenomen. Indivizi, inclusiv foşti colaboratori sau turnători dovediţi ai fostei Securităţi, apar, în această perioadă tulbure, cu aşa zise lucrări de sertar, în care încearcă să-şi rescrie biografia şi să-şi plângă suferinţele pe care le-ar fi trăit. Alţii publică aşa zise jurnale în care îşi atribuie merite şi fapte care, dacă ar fi şi reale, ar trebui să le confere nu doar aure de martir, ci şi poziţii incontestabile în istoria dizidenţei româneşti. Necazul lor e că mai trăiesc încă aceia care, în multe cazuri, au fost chiar victimele „dizidenţei” lor. E o perioadă extrem de tulbure, dar şi de mincinoasă, care, profitând de starea de haos din societatea românească, încearcă să impună valori şi adevăruri mincinoase, să promoveze non-valori, să impună minciuna şi falsul ca repere ale unei epoci. Azi se citeşte, însă, foarte puţin. Şi se va citi din ce în ce mai puţin. Grav, în opinia mea, este că, mai ales la tinerii de azi, a dispărut preocuparea pentru lectură, iar cartea nu mai are căutare. Ei i se preferă tot felul de surogate ale societăţii de consum. Iar aceasta se reflectă în nivelul foarte slab al culturii la tinerii şi adolescenţii de azi. La fel de puţin se citeşte şi în mediul universitar. Se preferă textele preluate de-a gata de pe internet. Iar cadrele didactice, ameninţate de risxcul de-a rămâne fără un loc de muncă, mai ales în universităţile particulare, se fac vinovate de tolerarea imposturii şi inculturii, scoţând, pe bandă rulantă, rebuturi umane pe post de absolvenţi universitari. Există, din fericire, şi unele excepţii. Dar, în general, 80-85% din absolvenţi nu pot face dovada că au citit mai mult de, cel mult, 3-4 cărţi într-un an an universitar. În privinţa calităţii scrisului, nu am căderea de a mă pronunţa în general. Pot, însă, constata că piaţa cărţii este inundată de mii de zeci şi sute de volume care sunt inutile şi chiar nocive la lectură. Din păcate sunt încă destul de multe editurile care publică orice, indiferent de calitate, valoare, importanţa mesajului. De aceea, prin coperţi ademenitoare, omul de rând este păcălit şi determinat să-şi cheltuie banii pe tot felul de maculaturi, cu pretenţia de a se numi cărţi.

– Câteva date despre preocupările dvs de promovare a culturii.
– Nu vreau să îmi asum merite în acest domeniu. Am lucrat circa 8 ani, ca readactor şi realizator de emisiuni de cultură şi religioase, la Studioul de radioteleviziune Cluj-Napoca, având numeroase prezenţe şi pe posturile naţionale. Pot spune, de asemenea, că am înfiinţat primul post privat de televiziune din Cluj-Napoca. Am transformat o publicaţie a Primăriei Cluj-Napoca, Curierul, într-un săptămânal care rivaliza cu revistele de cultură. În el au debutat o serie de scriitori, au publicat universitari şi academicieni, pe lângă nume cunoscute din presa scrisă clujeană. În 1998, am înfiinţat revista lunară Cetatea culturală, revistă de literatură, cultură şi artă.
Am iniţiat, împreună cu diverse instituţii de cultură, o serie de spectacole şi concerte diverse, precum şi simpozioane ştiinţifice pe teme de istorie şi istorie literară, am publicat culegeri de comunicări ale unor importante personalităţi de nivel naţional. Ca parlamentar, am sprijinit permanent şi necondiţionat instituţiile de cultură şi spectacol, ori de câte ori m-au solicitat, pentru organizarea de activităţi specifice, în ţară şi străinătate. Am tradus din limbi străine diferite numeroase lucrări literare, îmbogăţind oferta de lectură a tinerei generaţii cu opere literare de prestigiu. De asemenea, am tradus în engleză şi am sprijinit apariţia în coreeană, a unei antologii a poeziei româneşti a ultimilor 35-40 de ani. Prin contactele personale cu scriitori şi diplomaţi străini, ajut la mai buna cunoaştere peste hotare a tot ce are mai valoros cultura şi literatura poporului meu. În prezent, ca manager (director general) al Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca, iniţiez, împreună cu colectivul instituţiei şi colaboratori de ales prestigiu, activităţi zilnice de promovare a valorilor cultural-spirituale transilvane şi naţionale.

– Conduceţi una dintre cele mai cunoscute publicaţii de cultură din Transilvania. Cum este ea receptată?
– Revista „Cetatea culturală”, căci la ea vă referiţi, este cunoscută şi apreciată nu doar în ţară, ci şi peste hotare. Datorită colaboratorilor pe care îi are în aproape 40 de ţări ale lumii, ea este, în prezent, una din vocile distincte prin care cultura, arta şi literatura română participă la dialogul, atât de necesar, cu lumea. Ea este cunoscută şi apreciată şi în ţară. În fiecare număr, avem mulţi colaboratori de pe întreg spaţiul românesc. Noi publicăm orice text valoros, indiferent de cel care îi este autor. În jurul revistei noastre nu s-a creat nici un fel de gaşcă zgomotoasă, exclusivistă, demolatoare. Nici nu încurajăm existenţa vreunei astfel de grupări. În cazul nostru nu funcţionează nici criteriul politic, pentru că am evitat şi refuzăm conştient orice obedienţă politică. Cu alte cuvinte, nu facem jocul nimănui. Aşa cum am procedat de la primul număr al acestei publicaţii. Noi slujim o idee – cultura şi interesul naţional – şi nu situaţii conjuncturale. Păstrându-ne verticalitatea şi refuzând orice aliniere politică, ne-am câştigat, credem noi, şi respectul colaboratorilor şi cititorilor noştri.

– Ce ar fi viaţa fără literatură?
– Greu de spus. Ar fi, în orice caz, mult mai monotonă, mai săracă, mai anostă. Literatura a fost prezentă, în măsuri diferite, în toate epocile, chiar şi înainte de creştinism. Dar, în opinia mea, după Evul Mediu, ea a devenit aproape un drog. Căci nu se poate concepe civilizaţie şi cultură fără literatură. Mai mult literatura este, cu formele şi limitele ei specifice, şi o oglindă a vieţii în diverse momente ale istoriei. Pentru omul modern, cred, este de neconceput viaţa fără literatură. Deşi, aşa cum spuneam, azi, la început de mileniu III, se citeşte mult mai puţin, se asistă rar la un spectacol de teatru, de operă sau operetă, se vizitează sporadic, nesistematic, expoziţiile şi muzeele de artă. Mi se va spune, pe bună dreptate, că, odată cu trecerea timpului se schimbă şi gusturile şi priorităţile culturale ale omului modern. E foarte adevărat. Atâta doar că se poate destul de des observa că locul valorilor autentice este luat de valorile maneliste, vulgare şi trivializante, iar literatura bună, muzica sau arta de calitate sunt marginalizate de opere ce aparţin subculturii şi non-culturii. Iar de asta se fac din plin vinovate presa, radioul şi televiziunea, care, de dragul şi sub obsesia ratingului, sacrifică, iresponsabil, exigenţa şi valoarea.

– Ce proiecte aveţi în plan jurnalistic? Este o modă ca scriitorul să fie şi jurnalist?
– Eu mă consider, într-un fel, ziarist. Chiar dacă, de ani buni, nu mai sunt angajatul efectiv al vreunei redacţii din presa scrisă sau audio-vizuală. Cum spuneam, am publicat, încă din anii de liceu şi până în prezent, sute de texte jurnalistice, căutând permanent să asigur o calitate mereu sporită scrisului meu. Ca ziarist, am reuşit, în mare măsură, sper, să fiu echidistant şi obiectiv. Am fost şi sunt duuşmanul senzaţionalului ieftin, dar şi al scrisului de dragul scrisului. Mă lupt ca fiecare text jurnalistic pe care îl scriu să aibă un mesaj clar, coerent, să abordeze un subiect care să fie util cunoaşterii cititorilor. Nu în ultimul rând, îmi asum răspunderea faţă de ceea ce scriu, fiind duşmanul declarat al împroşcării cu noroi a vreunui adversar. În plus, îmi repugnă scrisul la comandă sau care să slujească vreunei cauze care îmi este străină sau în care nu cred. La români, sunt extrem de frecvente cazurile în care scriitorul sau poetul este şi ziarist. Exemplele sunt multe şi grăitoare: Eminescu, Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Coşbuc, Sadoveanu, Arghezi, Blaga, ca să mă refer la clasici. Dar sunt numeroşi şi scriitorii importanţi de azi care, datorită vitregiei vremurilor, sunt nevoiţi să fie şi ziarişti. Evident, că nu toţi reuşesc să fie la fel de valoroşi în tot ceea ce scriu. Pe unii, scrisul jurnalistic i-a transformat în respectaţi şi preţuiţi lideri de opinie, iar altora le-au asigurat chiar şi importante demnităţi ministeriale sau în viaţa politică. În multe cazuri studierea activităţii jurnalistice este esenţială pentru cunoaşterea şi înţelegerea doctrinei literare, a conceptelor filozofice şi chiar estetice care le caracterizează opera.

– Care e destinul scriitorului într-o ţară în criză?
– Actuala criză, la care vă referiţi, nu este o noutate pentru scriitorul român. De totdeauna, pentru scriitor, la noi, a existat o nesfârşită criză. Nu pentru că el, scriitorul, este, prin definiţie, un neadaptat. Ci pentru că, niciodată, în România, nu s-au găsit suficienţi bani pentru a susţine literatura, arta, cultura, proiectele de acest gen. În ciuda, acestui neajuns, însă, în România s-a scris mereu literatură bună. De cele mai multe ori de scriitori cu o condiţie materială precară sau cu un statut social de neinvidiat. Scriitori români de azi trebuie să se adapteze la vremurile noi. Ei trebuie să conştientizeze şi să accepte că între el şi societate există un alt tip de relaţii. Că a dispărut, de vreo 20 de ani statul tătuc, care îţi impune cenzura sa politică, dar, în schimb, nu te lasă să mori de foame, preluând şi sarcina finanţării revistelor şi cărţilor, ca şi vânzarea lor. Trăim într-o altă realitate. Realitatea economiei de piaţă. În acest context, scriitorul devine un ins care îşi oferă marfa – respectiv opera sa – spre a fi vândută pe această piaţă de tip concurenţial. Scriitorul şi-a câştigat – deşi şi acest lucru este oarecum relativ – libertatea cugetului, dar trebuie să accepte condiţiile impuse de cenzura economică. El este obligat, ca să supravieţuiască, să înţeleagă acest set de reguli noi, extrem de dure, insensibile şi să acţioneze potrivit lor. Când vorbim de criză, trebuie să înţelegem că ea nici nu va ocoli pe scriitori, nici nu-l va avea doar pe el în obiectiv. Ca ofertant de marfă, ca agent, deci, al economiei de piaţă, el va trebui să caute acele măsuri care să reducă şocul şi efectul pe care le are de suferit. Este, însă, de specificat un lucru. Dacă scriitorul acceptă regulile economiei de piaţă, asta nu înseamnă că el este obligat să facă jocul gusturilor mediocre ce domină la un moment dat piaţa. Dacă face rabat de calitate, valoric, el riscă, în final, să-şi piardă esenţa de creator, de artist, să-şi demonetizeze propriul scris. De aceea el trebuie să educe gustul public, nu să facă compromisuri doar de deragul succesului comercial.

-Vă mulţumesc pentru confesiune şi vă doresc mult succes în continuare atât în calitate de manager, cât, mai ales, de scriitor.

interviu aparut in ziarul Rasunetul, Bistrita, la 26 februarie 2009


Fiica mea, Eileen-Sava la 2 ani

2 Martie 2009

scan

Fiica mea, Eileen-Sava, în decembrie 1977, la Braşov (în varstă de 2 ani)