Diplome obţinute

9 Iunie 2009
Anunțuri

Un poet sceptic

9 Iunie 2009

După o activitate poetică de peste trei decenii, cu apariţii sporadice în diverse reviste de cultură, româneşti sau străine, Dan Brudaşcu publică recent primul său volum de versuri, intitulat Degetele timpului (Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2009). Cum poetul, criticul şi traducătorul Dan Brudaşcu e dublat de un foarte activ editor, e lucru de mirare că autorul îşi adună poeziile atât de târziu între copertele unui volum. Motivul amânării debutului pare să-l preocupe şi pe autorul însuşi, care redă pe coperta a patra a elegantului său volum un citat din dialogul Phaidros al lui Platon, edificator: „Cine se apropie de porţile poeziei fără să fie cuprins de nebunia muzelor, în credinţa că poate să ajungă poet numai datorită artei, va fi nedesăvârşit, iar poezia lui, de om cuminte, păleşte faţă de aceea a oamenilor cuprinşi de nebunie”.
Cu o excesivă prudenţă, Dan Brudaşcu se întreabă dacă „trăirile şi sentimentele” sale din acest prim volum nu vor fi cumva „rodul unei minţi cuprinse de nebunie în sens platonician”. Să constatăm că atâtea scrupule şi ezitări sunt puţin obişnuite în cazul acestei gureşe secte de poeţi, fiinţe în general narcisiace şi entuziaste, rareori dotate cu spirit autocritic. Cazul de faţă e complicat de împrejurarea că numele autorului se confundă cu cel al unui cunoscut politician. Ne grăbim să adăugăm că nu al unuia de duzină, căci autorul volumului Degetele timpului a fost în legislatura dintre anii 2000-2004 secretar al Comisiei de politică externă al Camerei Deputaţilor. E doar un amănunt menit să sublinieze că finul anglist Dan Brudaşcu, autor de valoroase traduceri şi de dicţionare, are stofa unui diplomat şi a unui autentic om politic. Promiţătoarea sa carieră s-a frânt, deocamdată, tocmai datorită francheţei omului, obişnuit să rostească adevărurile verde în faţă, fără pardon sau prea multe artificii protocolare. Modelul său moral rămâne cel al lui Octavian Goga, poetul, gazetarul şi omul politic căruia Dan Brudaşcu i-a dedicat un număr însemnat de lucrări. Dintre acestea cea mai consistentă rămâne indiscutabil recenta Goga şi criticii săi (2008), o amplă şi bine documentată lucrare de doctorat, scrisă din perspectiva cercetărilor lingvistice ale lui E. Coseriu.
În mod oarecum paradoxal, modelul „poetului pătimirii noastre” nu pare să-l fi contaminat aproape deloc pe exegetul său. Totuşi, la rigoare, anumite filoane ale liricii lui Octavian Goga pot fi decelate, dar aceste vagi urme ale poeziei tribunului ardelean provin mai degrabă dintr-o perspectivă morală şi etică decât dintr-o imitaţie formală. Ca şi în cazul ilustrului înaintaş, noul poet evită să-şi restrângă privirea în raza unui ego narcisiac, limitându-se la o transcriere a propriilor angoase. Jurnalul liric al lui Dan Brudaşcu rămâne mereu deschis spre spectacolul tragic al unei realităţi privite adeseori cu o dureroasă luciditate. Atitudinea civică e consubstanţială atitudinii omului politic Dan Brudaşcu, obişnuit să privească răul în faţă şi să-i spună pe numele său. Discursul său liric capătă adeseori accente ironice şi pamfletare. Iată, de pildă, un poem ce denunţă agresivitatea unei realităţi care-i refuză poetului orice intimitate protectoare: „ E incredibil cât putem / fi de singuri / deşi, clipă de clipă, / suntem parte la furnicarul / uriaş, nestăpânit, devorator / din jurul nostru. / Apoi bombardamentul / sistematic, agresiv, violent, / trivial chiar, care-ţi ameninţă / fiecare clipă şi vrea să te / sustragă intimităţii propunându-ţi / de la oferte mediatice / la nurii zbârciţi ai prostituatei / de pe trotuarul de alături / Ca să nu mai vorbim de / ofertele, şi ele în pas cu moda, / de salvare, de sprijin şi / asistenţă de caritate. / Şi, totuşi, o, Doamne, cât / de singuri putem fi. / În faţa vieţii ca şi a judecăţii / de apoi nu e nimeni în stare / să ne ajute, să preia asupră-şi păcatul, / să evite răsplata / pedeapsa divină.”(Singur).
În viziunea autorului, poetul se dovedeşte o “fiinţă mistuită de nelinişti”, care priveşte în sine însuşi ca într-un abis din care scoate la suprafaţă imaginile singurătăţii care îl bântuiesc. Portretul pe care Dan Brudaşcu îl forjează poetului nu e nicidecum unul idealizat, de vizionar cuprins de “nebunia muzelor” lui Platon. În opinia sa, sceptică şi întunecată, poetul e “mai întotdeauna” o “fiinţă însetată”, “naivă sau, dimpotrivă, calculată”, “rece şi egoistă”. Seria epitetelor descalificante continuă, căci acelaşi poet e văzut ca o specie mercantilă (“negustor de metafore”) şi capricioasă (“fiinţa năzuroasă şi mândră”), în sfârşit ca “un exaltat care se crede ziditor”. Nici măcar statutul de “neadaptat şi de neînţeles” nu i se concede umilului mânuitor al verbului, căruia seniorialul “turn de fildeş i s-a prăbuşit de mult”. Ce mai rămâne întreg din vechiul, romanticul blazon de nobleţe al poetului ? Mai nimic, am adăuga noi, căci concluzia lui Dan Brudaşcu e nimicitoare. În epoca modernă, “poetul nu mai e decât un mit alungat şi / hăituit nemilos din cetate de un zeu frivol – banul.”(Poetul).
Alte imagini ale poetului sunt, dimpotrivă, mai generoase cu această specie de barzi: “Iar când îl privesc mai atent pe Poet / Îi zăresc pe frunte cununa de spini – răsplată, poate, pentru-ncăpăţânarea / de a crede în vise”. Ipostaza christică se învecinează cu cea a poetului pustnic, căutător “obstinat al tăcerii şi al liniştii”, adăpostit în singurătatea protectoare a muntelui(Pustnicul din Munţii de Apus). Nu sunt singurele ipostaze ale poetului şi poeziei asupra cărora se revine şi în alte poeme, acestea fiind teme obsesive ale liricii lui Dan Brudaşcu. După cum e imposibil să reducem formula liricii sale la o singură, monotonă atitudine. Poate şi datorită faptului că această antologie adună poeme scrise pe parcursul a peste trei decenii, vom întâlni suprapuse, ca într-un palimpsest, mai multe ipostaze ale poetului. Uneori acid şi ironic, alteori nostalgic şi sentimental, realist şi prozaic, Dan Brudaşcu ni se descoperă prin volumul Degetele timpului ca un poet neliniştit, bântuit deopotrivă de certitudinile şi incertitudinile epocii sale, convingător în cele mai multe dintre faţetele lirismului său polimorf.

Ion CRISTOFOR