Eveniment editorial

7 Octombrie 2009

Fişa de neobosit editor, autor şi traducător a lui Dan BRUDAŞCU s-a îmbogăţit recent cu două noi apariţii, ambele volume fiind tipărite, în excepţionale condiţii grafice, în Coreea de Sud: versiunea românească a lucrării „Scurtă istorie a Coreei” de Shin Hyong Sik şi „Antologia poeţilor români contemporani”, lucrare bilingvă: română şi coreeană.

Prima lucrare beneficiază de sprijinul Korea Foundation şi este un proiect prin care Dan Brudaşcu, care semnează deopotrivă traducerea şi asigură şi aparatul ştiinţific, respectiv notele, extrem de utile în corecta şi completa înţelegere a complexei şi nu o dată contradictoriei istorii a poporului coreean în întregul lui. Este, în opinia specialiştilor, prima lucrare de istorie a naţiunii coreene tipărită în limba română ferită de orice amestec de ordin politic şi ideologic. Volumul, de 170 de pagini, cuprinde pe lângă numeroase, variate şi bogate informaţii de ordin istoric, cultural, religios şi foarte multe materiale ilustrative, redate color, fapt ce face din această lucrare nu doar o incitantă invitaţie la lectură, pentru descoperirea identităţii existenţei unui popor (cu foarte multe lucruri asemănătoare, în evoluţia sa istorică, cu cea a poporului român: statul unitar rezultat, ca şi în cazul României, al unirii a trei regate/provincii, ca şi existenţa, în prezent, tot ca în cazul României, rezultat al presiunilor şi amestecului unor forţe străine, a două state coreene diferite ca nivel de dezvoltare social-economică şi doctrinară etc.)

În condiţiile stabilirii, după 1990, a unor relaţii diplomatice şi al intensificării schimburilor economice şi pe alte planuri între cele două ţări, apariţia unor lucrări ştiinţific concepute privind istoria întregii naţiunii coreene constituia o necesitate obiectivă. Continuându-şi nobilul travaliu de promovare, prin traduceri, a valorilor cultural-literare şi spirituale coreene, iată că, prin această nouă carte, Dan BRUDAŞCU umple un gol imens şi dă posibilitatea cititorilor români să descopere o ţară care poate fi model în ce priveşte maniera în care îşi înţelege rolul şi rostul în lume şi face faţă dificultăţilor de natură economico-financiară, ferind populaţia sa de efectele nefastei crize economice actuale.

Credem, cu sinceritate şi în mod dezinteresat, că astfel de cărţi sunt deosebit de utile şi necesare, iar lectura lor extrem de benefică, nu doar sub raportul informaţiilor complexe, variate şi inedite pe care le oferă, ci şi în planul susţinerii eforturilor de intensificare a colaborării şi cunoaşterii reciproce între popoarele noastre.

Cel de-al doilea proiect, realizat cu prilejul împlinirii a 10 ani de la înfrăţirea dintre Cluj-Napoca şi Suwon, obiectiv la care Dan Brudaşcu, în calitatea oficială deţinută la acel moment, şi-a adus o substanţială contribuţie.

Antologia bilingvă beneficiază de o succintă introducere semnată de Dan Brudaşcu, de un Cuvânt înainte al traducătoarei, sensibila poeta Yongsuk Park, visiting Professor la Universitatea „Babeş Bolyay” şi Director al Centrului Cultural Coreean din Cluj-Napoca, precum şi de mesaje de felicitare din partea primarului oraşului Suwon şi a Excelenţei Sale Choi Ihl Song, ambasadorul Republicii Coreea în România. Volumul, de o ţinută grafică deosebită, cuprinde 75 de poeme semnate de 39 de poeţi români contemporani. Realizatorul acestei antologii, Dan Brudaşcu, precizează următoarele: „Intenţia noastră , de această dată[1], este de a demonstra că, într-o lume globalizată ca a noastră, poezia continuă să-şi păstreze specificitatea şi personalitatea, să reflecte cu mijloacele sale caracteristice universul viselor şi speranţelor popoarelor care au scris-o”.

Apariţia acestei antologii este salutată, în termeni deosebit de calzi, şi de Excelenţa Sa, dl. Choi Ihl Song, Ambasadorul Republicii Coreea în România. Domnia Sa afirmă, între altele, că: „Acum ne apropiem de o etapă a maturităţii activităţilor de cooperare, iar această ocazie, prin intermediul emoţiilor şi sentimentelor poeţilor români, pare să ne motiveze alte posibilităţi pentru schimburile noastre culturale şi spirituale, precum şi alte manifestări”.

Aceste două noi apariţii editoriale semnate Dan Brudaşcu constituie, cu certitudine, un eveniment editorial important, care se va bucura de interesul cititorilor români şi, deopotriva al criticii şi presei de specialitate. Pentru că nu apar, în fiecare zi, astfel de cărţi cu o mare încărcătură ideatică şi informaţională.

Noile apariţii editoriale sunt, totodată o convingătoare reconfirmare a vocaţiei dlui dr. Dan BRUDAŞCU de promotor al culturii româneşti peste hotare, dar şi al altor culturii (istoria Coreei, în acest caz) pentru cititorii români.

   


[1] Autorul face referire la faptul că, în anul 2008, tot la Suwon şi tot prin grija autorităţilor locale de aici, a apărut, în versiunea engleză-coreeană, o altă antologie, mult mai consistentă, ca şi cuprindere, faţă de aceasta nouă.

Anunțuri

A existat Shakespeare?

2 Octombrie 2009

Dr. Dan BRUDAŞCU

De foarte mulţi ani, istoria literară engleză, deşi remarcabilă în realizările sale, cuprinde şi destul de numeroase lucrări potrivit cărora cea mai proeminentă personalitate literară a acestei ţări şi unul din vârfurile literaturii universale nu ar fi existat în realitate.

Personal, în urmă cu mai bine de trei decenii, am avut posibilitatea de a vizita casa memorială a lui William Shakespeare de la Stratford-upon-Avon, şi am ascultat explicaţiile ghizilor care aduceau dovezi diverse privind multor aspecte legate nemijlocit de viaţa şi activitatea marelui dramaturg.

Cu toate acestea, copleşiţi de amploarea geniului său, sunt numeroşi exegeţii care, din diverse motive, contestă încă nu atât existenţa fizică a omului William Shakespeare, ci capacitatea sa extraordinară de a fi produs lucrări atât de variate, şocante dar şi mereu încântătoare, asemenea celor care sunt cunoscute ca fiind opera shakespeariană. La aproape patru secole de la dispariţia sa, William Shakespeare continuă să îi  preocupe pe istoricii literari, atât din Marea Britanie, cât şi din alte părţi ale lumii.  În paranteză fie spus, o contribuţie strălucită, singulară, în opinia noastră, la studierea operei literare a lui William Shakespeare în România, şi-a adus-o regretatul Mihail Bogdan, extraordinar profesor al Almei Mater Napocensis, invitat permanent – în semn de recunoaştere a strălucitei sale munci – de marile universităţi engleze sau nord-americane, pentru a prezenta rezultatul cercetărilor sale eminente în materie.

            Relativ recent, respectiv în anul 2007, la renumita Harper Press, în colecţia „Eminent lives”, a apărut lucrarea „Shakespeare”, cu subtitlul „Lumea ca o scenă”, semnată de nord-americanul Bill Bryson. Autorul, născut în 1951 în Iowa, este mai degrabă cunoscut ca autor de lucrări de călătorie sau din domeniul lingvistic. Până în acest moment, potrivit datelor pe care le deţinem, aceasta este singura monografie pe care o consacră vreunei personalităţi a literaturii britanice sau universale.

Cartea este structurată pe 9 capitole, este consacrată biografiei dar şi operei literare a marelui Will.

Dată fiind bogata şi impresionanta activitate jurnalistică a autorului, lucrarea porneşte dintr-o perspectivă detectivistică, încercând să identifice chipul poetului şi dramaturgului într-un tablou cu o istorie extrem de incitantă prin ea însăşi. Extrem de atent la fiecare detaliu, autorul probează identitatea dintre figura din tablou şi personalitatea marelui Will, lucru necunoscut de alţi exegeţi sau considerat de aceştia lipsit de importanţă. De asemenea, în primul capitol al lucrării autorul clarifică situaţia gravurii consacrată lui Shakespeare şi cuprinsă în primul volum (First Folio) în care s-a publicat o parte din opera lui. Analizând inclusiv tehnicile de execuţie şi comparându-le cu cele folosite în epocă de alţi artişti remarcabili, Bryson conchide: „portretul Droeshout nu a fost realizat în timpul vieţii lui Shakespeare”, întrucât Shakespeare era deja mort de circa şapte ani la data apariţiei cunoscutului First Folio.

Următorul obiectiv spre care îşi îndreaptă atenţia autorul monografiei este o statuie pictată, de mărime naturală, ce constituie piesa centrală a unui monument de zid dedicat lui Shakespeare în biserica Sfânta Treime din Stratford-upon-Avon, unde este el înmormântat. În cazul acesta autorul afirmă că lucrarea, datorată lui Gheerard Janssen, ar fi fost agreată şi acceptată de persoane care l-au cunoscut pe Shakespeare, fiind executată înainte de anul 1623. În plus, Bryson afirmă, pe baza minuţioaselor sale cercetări, că Janssen ar fi locuit şi lucrat la Londra, în apropierea Teatrului Globe, având astfel posibilitatea de a-l fi cunoscut şi văzut adeseori pe genialul dramaturg.

Făcând dovada excepţionalei sale documentări, Bryson oferă date importante şi interesante în ceea ce priveşte modificările aduse, în timp, acestei lucrări, şi atitudinea şi comentariile avute, pe marginea lor, de către diverse personalităţi din lumea ştiinţifică sau literară. Ni s-a părut şi nouă demn de reţinut următorul citat din lucrarea la care ne referim: „După 400 de ani de încrâncenată vânătoare, cercetătorii au descoperit circa 100 de documente referitoare la William Shakespeare şi membrii apropiaţi ai familiei sale – acte privind botezul, titlurile de proprietate, chitanţele de plăţi ale impozitelor, jurămintele de la căsătorie, actele legate de procese – era o perioadă foarte litigioasă – şi aşa mai departe. ( .. .)  Ele ne spun multe lucruri despre faptele de viaţă ale unei persoane, însă nimic despre emoţiile sale.

Prin urmare rămâne o cantitate enormă de fapte şi acte legate de William Shakespeare pe care noi nu le cunoaştem, din care majoritatea de natură fundamentală. Nu ştim de exemplu, exact, cât de multe piese a scris sau în ce ordine le-a scris. Putem deduce ceva despre ceea ce a citit, dar nu ştim unde a găsit cărţile, sau ce a făcut cu ele după ce a terminat de citit.

Deşi a lăsat aproape 1 milion de cuvinte de text, avem doar 14 cuvinte scrise de mâna sa- numele lui semnat de şase ori şi cuvintele „de mine” în testamentul său. Nu a supravieţuit nici un singur bilet, scrisoare sau pagină de manuscris de a sa (…) . Nu avem nici o descriere în scris a lui redactată în timpul vieţii lui, primul text portretistic… a fost scris la 64 de ani după moartea sa de un individ, John Aubrey, care s-a născut la 10 ani după el murise”.

Toate aceste necunoscute par a-l fi incitat pe Bill Bryson să pornească această cercetare istorico-literară, în vederea clarificării multor necunoscute din viaţa şi activitatea lui William Shakespeare. Cu acribia cercetătorului profesionist, el urmăreşte etapele importante ale vieţi, activităţii operei lui William Shakespeare, capitolele următoare fiind : „Primii ani 1564-1585” , „Anii pierduţi 1585-1592” , „La Londra” , „Piesele de teatru” , „Anii de glorie 1596-1603” , „Domnia regelui James 1603-1616” , „Moartea” şi „Contestatarii”. Partea finală a lucrării este consacrată consistentei biografii cercetate de autor, pentru realizarea acestei biografii.

Biograful nord-american recurge la orice document sau lucrare care consideră el că aduce clarificări privind biografia sau creaţia literară a lui Wiliam Shakespeare. Cartea se citeşte cu un extrem de viu interes şi, în opinia noastră, este una din cele mai substanţiale monografii consacrate geniului de la Stratford-upon-Avon. Lucrarea nu dovedeşte doar o manieră excepţională de lşucru a autorului ci şi o minuţioasă cunoaştere a operei shakesperiene, dublată de calităţi exegetice incontestabile.

Ultimul capitol al cărţii, sugestiv intitulat „Contestatarii”, trece în revistă cele mai interesante şi demne de reţinut afirmaţii care pun sub semnul întrebării diverse aspecte legate de viaţa sau opera nemuritorului Will. Fără a dovedi patimă polemică, autorul demolează, exclusiv cu argumente ştiinţifice, extrem de minuţios documentate, astfel de aserţiuni, inclusiv pe cele ce au susţinut că anumite opere dramatice ale lui Shakespeare s-ar datora, în realitate, unor celebri scriitorgi şi dramaturgi contemporani ai săi.

Prin bogăţia şi soliditatea documentelor studiate şi valorificate atent, Bill Bryson aduce foarte utile şi importante clarificări, care erau necesare pentru autentica cunoaştere de către contemporani a uneia dintre cele mai proeminente personalităţi din literatura britanică şi universală – William Shakespeare. Dar şi a datelor esenţiale, definitorii, în care acesta a trăit şi creat.

Cu toate acestea, finalul propriu-zis al acestui capitol ar putea părea, unora, uşor derutant: „Când reflectăm asupra lucrărilor lui William Shakespeare este desigur şocant să vedem că un singur om a putut produce o operă atât de somptuoasă, inteligentă, variată, incitantă, mereu încântătoare, însă acesta este desigur semnul incontestabil al geniului. Doar un singur om a avut condiţiile şi harurile să ne ofere astfel de opere incomparabile, iar William Shakespeare din Stratford-upon-Avon a fost indiscutabil acel om – indiferent cine  a fost el.”

Lucrarea shakespeariologului nord-american Bill Bryson completează fericit exegetica amplă şi bogată a operei literare inegalabile a marelui Will, aducând importante şi necesare clarificări care să confirme genialitatea neîntrecutului dramaturg de la Stratford-upon-Avon.

În opinia noastră, lucrarea este un util instrument imposibil de trecut cu vederea de oricine este preocupat şi implicat, în prezent sau pe viitor, în studiile  consacrate vieţii şi operei shakespeariene.


Terorism cultural-literar românesc post decembrist

2 Octombrie 2009

Dr. Dan BRUDAŞCU

Într-o carte de o densitate ideatică cu totul deosebită, niciodată prezentată şi analizată aşa cum s-ar fi cuvenit, dar frecvent înjurată, în ţară şi peste hotare, în primul rând de cei ce s-au simţit direct şi nemijlocit vizaţi, regretatul om de cultură şi om politic Muhai Ungheanu, carte intitulată „Holocaustul culturii române 1944-1989”, apărută la editura D.B.H. din Bucureşti în 1999, şi subintitulată „Ipoteze de sociologie literară”, pornind de la un extrem de sugestiv moto, preluat din Albert Camus: „regimurile totalitare nu au mai buni aliaţi decât oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea şi încăpăţânarea”, ne propune o abordare absolut curajoasă şi bine argumentată cu privire la tentativele de marginalizare şi distrugere atât a valorilor culturii româneşti, cât şi a creatorilor acesteia: savanţi, scriitori, universitari, oameni de cultură. Cartea nu este îndreptată, aşa cum au crezut cei care au pornit un atac violent şi necruţător împotriva ei (încă de la apariţie), ci îşi propune şi ne propune, cu mijloace oneste, exclusiv ştiinţifice, să analizeze una din cele mai negre perioade din istoria poporului român – perioada 1944-1989 -, dar şi să tragă un semnal de alarmă asupra crimelor, de ordin moral şi nu numai, îndreptate împotriva intelectualităţii şi elitelor culturale ale României postbelice.

Mihai Ungheanu nu este un încrâncenat, ci doar unul dintre foarte puţinii intelectuali post decembrişti care s-au încăpăţânat să creadă, consecvent şi nezdruncinat, în poporul său, în cultura şi spiritualitatea acestuia, în dreptul acestuia la consideraţie şi respect din partea întregii comunităţi europene. Virulenţa şi duritatea atacurilor îndreptate împotriva lui, atât pe timpul vieţii cât şi după, nu a fost motivată atât de substanţa cărţii, cât mai ales de asocierea lui cu o formaţiune politică, etichetată frecvent ca fiind de extremă dreaptă.  

            Întâmplarea a făcut să îl cunosc personal pe Mihai Ungheanu şi să colaborez, vreme de câţiva ani, în mod nemijlocit cu acest intelectual cu o impresionantă cultură şi o inegalabilă dragoste şi respect faţă de valorile cultural-spirituale ala neamului său. Îmi aduc aminte, că nu o dată el a avut tăria morală şi curajul de a lua atitudine fermă împotriva unor aşa zişi patrioţi, de circumstanţă din propriul său partid politic, ca şi împotriva acţiunilor penibile şi aberante[1] ale unora dintre aceştia în viaţa politică postdecembristă. Nu o dată el era efectiv oripilat de agresivitatea analfabetă a unor pseudo-patrioţi şi suferea, inclusiv fizic[2], în faţa acestor probe de oportunism şi de transformare a unor idealuri în penibile manifestări de parvenitism social-economic sau de alt fel.

Omul de cultură Mihai Ungheanu a pornit, în cartea la care ne referim, de la o constatare extrem de realistă şi obiectivă, şi anume aceea că: „ţintele principale erau cultura naţională şi instituţiile de învăţământ. Scriitorii şi istoricii au fost principalele ţinte ale purificării în măsura în care fuseseră exponenţii tradiţionali ai naţionalismului burghez”.[3] Fiecare dintre aprecierile cuprinse în această carte se bazează pe o documentare aproape exhaustivă şi urmăreşte să scoată în evidenţă suferinţele greu de crezut ale celor ce s-au opus, cu infinite sacrificii şi riscuri, ştergerii identităţii acestui neam şi a culturii lui. Credem cu tărie că această carte, care nu îşi propune să acuze, ci doar să tragă atenţia asupra posibilităţii repetării unor astfel de situaţii, va necesita cândva, poate atunci când acest popor îşi va recăpăta normalitatea, o dezbatere obiectivă „sine eva et studio” pe bază de documente concrete pentru-că poporul român are dreptul să cunoască cine au fost cei care, într-o perioadă nu prea îndepărtată ca timp, i-au batjocorit cultura şi valorile spirituale şi i-au prigonit pe cei care au reprezentat-o. Fiecare dintre capitolele celor două părţi ale cărţii este extrem de dens şi readuce în atenţia opiniei publice texte, declaraţii sau fapte abominabile, care au produs greu de imaginat suferinţe fizice şi morale, greu de înţeles astăzi, scriitorilor români în perioada 1944 – 1989[4]. Desigur că o astfel de carte în care nu se face nici un compromis şi nu se trece cu vederea nici o faptă criminală, indiferent de cine este autorul ei, nu este primită cu bucurie, cu atât mai mult cu cât, fie unii dintre aceşti făptuitori ori urmaşi de-ai lor, deţin încă funcţii de comandă în viaţa politică actuală sau la nivelul unor instituţii de breslă.

            Din păcate, multe dintre faptele supuse oprobiului public de către M. Ungheanu nu au dispărut complet din comportamentul unor personaje ale perioadei post-decembriste. Cu alte cuvinte, holocaustul culturii române este un proces încă în desfăşurare.

Încă din primele luni după căderea fostului regim comunist, s-au constituit, la nivel central, cât şi în teritoriu, echipe de epurare, de cele mai multe ori alcătuite din foşti colaboratori fanatici ai regimului defunct, dar şi din foşti turnători sau colaboratori ai Securităţii. Singura diferenţă dintre cele întâmplate după 1944 şi cele după 1989 constă în incapacitatea  noilor torţionari de a-şi mai trimite adversarii după gratis, în închisorile unui nou GULAG sau în faţa unor plutoane de execuţie. DESI, dacă ar fi avut atâta putere şi influenza, ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă. Dogmatici şi eretici de tot felul, trecuţi printr-un  rapid proces de “năpârlire politico-ideologică”, au pus mâna pe conducerea unor instituţii de cultură sau reviste literare şi au trecut rapid la îndepărtarea sau marginalizarea celor de dinainte. Nu odată, ei au făcut-o cu o violenţă şi cruzime atât de puternice, încât victimele lor, fie au murit pur şi simplu, fie sunt în prezent cu sănătatea distrusă. Grăitoare exemple în acest sens sunt Marin Sorescu, fost redactor şef al revistei craiovene “Ramuri”, mort, în opinia noastră, în condiţii suspecte, sau Anghel Dumbrăveanu, redactor şef al revistei “Orizont”[5], aflat de mai mulţi ani într-o critică stare de sănătate. Ei au căzut victime unor neo-stalinişti postdecembrişti, foşti corectori sau redactori mărunţi, dar veleitari, ahtiaţi de putere, care s-au bucurat de înţelegerea şi sprijinul celor eliminaţi cu grăbire de aceşti oportunişti lamentabili. Când cei vizaţi au făcut greşeala să reziste încercărilor de eliminare din viaţa publică, ei au fost supuşi unor susţinute, nesfârşite şi criminale atacuri, din care n-au lipsit injuriile şi calomniile cele mai ordinare, nicicând confirmate de realitate, fiind acuzaţi de tot felul de fapte pe care cei vizaţi nu le-au săvârşit niciodată.

Poetul Cezar Ivănescu, între alţii, a fost acuzat de colaboraţionism cu Securitatea[6], fără a se şi demonstra acest lucru, acuzaţie ce a condus la moartea, înainte de vreme, a acestui poet de mare talent.

Astfel de războaie stupide, pustiitoare şi devastatoare au fost purtate împotriva multor altor autentici oameni de cultură de tot felul de terchea-berchea, impostori de duzină, autori fără operă şi fără vocaţie, dar cu un maladiv apetit pentru distrugere şi calomniere a adversarilor, profitând de absenţa unei legislaţii coerente în materie, ca şi comportamentul iresponsabil şi corupt al Justiţiei din România, asemenea netrebnici au terorizat şi încă mai terorizează viaţa culturală şi literară a României postdecembriste. Culmea impertinenţei, o bună parte din aceşti indivizi fără har şi fără operă, dar extrem de vocali şi agresivi au ajuns, după  ’90, să deţină controlul asupra uniunilor de creaţie şi să întreţină, din aceste poziţii de comandă, o atmosferă de tip terorist împotriva confraţilor lor.

Aş aminti aici, între altele, că, după 1990, cu o iresponsabilă grabă, noi directori de teatru din unele zone ale ţării au aplicat o adevărată cenzură împotriva dramaturgilor români, scoţându-le piesele din repertoriile teatrelor pe care le conduceau. Aşa se face că, la începutul anilor ’90, o serie de dramaturgi importanţi ai acestei ţări, cum ar fi D.R. Popescu, Marin Sorescu, Ecaterina Oproiu şi alţii au fost nevoiţi să ia atitudine publică împotriva tendinţei vizibile de cenzurare şi marginalizare a operei lor, constituindu-se în Asociaţia Dragon (Asociaţia dramaturgilor goniţi), eveniment care a avut loc la Sf. Gheorghe, boicotat, din păcate de directorul de atunci din localitate, aflat sub ruşinoasă ascultare şi obedenţă faţă de cercurile reacţionare maghiare din zonă, care aveau tot interesul să contribuie la destabilizarea, şi sub aspect cultural al României[7], şi să nu permită marilor scriitori români să se bucure cum se cuvine de schimbările politice pe care ar fi trebuit să le aducă evenimentele din decembrie 1989.

Terorismul cultural de la începutul anilor ’90, continuă, din păcate, şi în prezent, apetitul pentru calomnie şi insultă al diverselor penibile şi jalnice personaje post-decembriste continuând şi în prezent. De foarte multe ori, asemenea campanii ruşinoase au şi girul unor factori politici, pescuitori în ape tulburi, care speră că, prin întreţinerea unei astfel de atmosfere, vor reuşi să îi determine pe intelectualii vizaţi să susţină dezastruoasa politică pe care aceştia o promovează. Succesul unei astfel de politici demolatoare este determinat şi de faptul că tot mai mulţi pseudo-intelectuali, nemulţumiţi că înainte de 1989 nu reuşiseră  să se impună nici prin propria operă, dar nici după trimiterea, frecvent şi slugarnic, a unor cărţi ale lor lui Nicolae sau Elenei Ceauşescu, însoţite de autografe libidinoase, au iniţiat, ca urmare a unor conjuncturi favorabile, adevărate linşaje mediatice împotriva adversarilor lor.

În acest context, mai semnalăm încă un aspect extrem de grav. Un astfel de pseudo-intelectual extrem de agresiv, violent chiar, care nu are decât cuvinte pline de ură şi dispreţ faţă de confraţii lui, a ajuns în situaţia jenantă de a fura pur şi simplu, cu nesimţire, munca unora dintre cei care susţin doctoratul sub îndrumarea sa, publicând, sub semnătură proprie, mai ales referatele doctoranzilor săi[8]. Asemenea infractori morali şi intelectuali există din păcate şi la Cluj-Napoca fără ca instituţiile academice sau cele juridice să fi găsit de cuviinţă de a se autosesiza şi a nu lăsa nepedepsite astfel de racturi. Facem de asemenea apel şi la instituţiile universitare şi de cercetare, unde acest individ îşi desfăşoară încă activitatea pentru a nu lăsa nesancţionată o astfel de atitudine de autentic brigand cultural.

La fel de condamnabilă mi se pare şi atitudinea unor redacţii literare, care, deşi finanţate din bani publici, îşi permit să practice o cenzură pe criterii exclusiv ideologice, interzicând publicarea anumitor scriitori în paginile respectivelor reviste. Această situaţie aberantă nu este deloc nouă. În acest sens, spre exemplu, reamintim faptul că regretatul scriitor Vasile Rebreanu mi-a cerut, în urmă cu circa 11 ani, să editez o revistă (i.e. revista „Cetatea culturală”) întru-cât lui ca şi altor nume importante i se interzicea accesul în revistele literare din acea epocă. Asemenea semnale sunt necesare pentru a atrage atenţia că o serie de neopolitruci emanaţi ai perioade postdecembriste au un bolnav apetit pentru practicarea unei cenzuri de alt tip, extrem de nocive însă, dar şi pentru recurgerea la practici inadmisibile de linşare, cu concursul nefast şi iresponsabil al mass-media, a unor adversari.

            Sunt convins că foarte mulţi oameni de bună credinţă cunosc şi sunt oripilaţi de existenţa unor astfel de atitudini nefireşti, dar, poate, din comoditate sau din dorinţa de a nu fi ei înşişi victime ale unor astfel de atacuri, s-au abţinut de le a face publice şi de a lua atitudine faţă de această politică de distrugere şi de linşare a adversarilor.

            Nu ştiu dacă atunci când şi-a scris cartea, regretatul Mircea Ungheanu a avut în vedere faptul că holocaustul culturii române nu era nici pe departe încheiat odată cu anul 1989 şi că asistăm în continuare la aceeaşi cruzime şi violenţă din partea unor pseudo-intelectuali postdecembrişti. O asemenea atitudine primitivă şi sălbatică este departe de a rezolva problemele multe, grele şi spinoase al tranziţiei româneşti. Nu credem că practicarea linşajului mediatic, aşa cum se întâmplă în prezent, este soluţia cea mai adecvată sau calea cea mai indicată de urmat pentru însănătoşirea morală a societăţii româneşti. Cei care au greşit cu adevărat în perioada de dinainte de 1989, este normal să plătească pentru faptele lor, dar nu trepăduşii oportunişti au căderea morală să decidă în acest sens şi nu prin astfel de politici se ajunge la situaţiile cele mai potrivite şi fireşti.

Cei 20 de ani scurşi de la lovitura de stat din decembrie 1989, ar impune o analiză şi dezbatere largă, obiectivă, în interes naţional a măsurilor de urmat, orice tergiversare sau lăsare la voia întâmplării încurajând fie hoţia literară, ca în cazul semnalat, fie aberante vânători de vrăjitoare, ca cele la care asistăm în prezent.

Neo-torţionarii post decembrişti vor trebui să înţeleagă că nu e în interesul acestui popor acest nesfârşit şi absurd război intern, că va veni, nu foarte târziu, mai curând chiar decât se pot ei aştepta, vremea ca şi ei să dea socoteală pentru crimele de care s-au făcut şi se fac vinovaţi, ca şui pentru suferinţele şi umilinţele cauzate unor intelectuali sau confraţi.

 

 


[1]Mihai Ungheanu nu a putut accepta nici circul parlamentar, nici alte acţiuni, la limita legii şi bunului simţ, în care se antrenau diverşi lideri ai partidului său, dezavuând limbajul violent, vulgar şi trivial la care unii dintre ei recurgeau în disputele lor cu adversarii politici.

[2]În calitate sa de senator de Argeş, Mihai Ungheanu s-a dăruit, vreme de mai bine de un deceniu, cu multă generozitate acestei activităţi, fiind prezent în rândul oamenilor şi permanent preocupat să rezolve cât mai multe din greutăţile infinite cu care aceştia se confruntau. Această neodihnă şi risipă de energie, dăruite dezinteresat semenilor lui, i-au afectat şi măcinat sănătatea şi i-au apropiat, într-un fel, sfârşitul. La aceste eforturi trebuie adăugate zecile de ore rezervate elaborării diverselor materiale de ordin parlamentar şi politic, în condiţiile în care alţi colegi de partid, neînţelegându-i suferinţa, au preferat să stea deoparte, dar să profite de pe urma demnităţilor deţinute.

[3]Autorul a preluat ideile de mai sus din Stephen Fischer, România în secolul al XX-lea, Iaşi, 1998.

[4] Autorul a sesizat, cât se poate de exact şi deplin adevărat, că: „Preocuparea de a şterge urmele vinovăţiei holocaustului cultural din România a constituit o îndeletnicire de prim ordin a fostului activ de partid din România provenit din Komintern. Chiar aşa-zisa revoluţie din decembrie constituie pe latura ei „propagandistică o imensă operaţie de „ştergere a urmelor” (op. cit., p. 21).

[5]Maestrul Anghel Dumbrăveanu, unul dintre foarte puţinii genlemani ai perioadei de dinainte de 1989, a fost alungat şi prigonit din redacţie de un fost un modest corector al revistei, un personaj întâlnit frecvent (în realitate, nelipsit), înainte de 1989, în juriile concursurilor organizate de CC al UTC. De câţiva ani, fostul slugoi utecist s-a erijat într-un fel de torţionar postdecembrist, extrem de vocal, dar şi de violent, nu odată absurd şi stupid, împotriva multora dintre confraţii lui, pentru păcatul acestora de a fi avut talent şi înainte de lovitura de stat şi de a fi reuşit să-şi publice operele înaintea lui.

[6]Ne surprinde, în acest sens, lipsa de solicitudine a poetului Mircea Dinescu, care, în calitatea lui de membru al conducerii C.N.S.A.S., ar fi putut, dac-ar fi dorit, în timp util, elucida situaţia, evitând, astfel, distrugerea morală, psihică şi fizică a confratelui său. Şi o astfel de atitudine sau neimplicare spune multe despre caracterul unui om.

[7]Un anume Vaida, care deţinea funcţia de director al secţiei române a Teatrului din Sf. Gheorghe, a boicotat sistematic activitatea colegilor lui şi s-a lăsat manipulat de conducerea maghiară, care îşi dorea fierbinte dispariţia colectivului român, pentru ca, şi sub aspect teatral, oraşul să fie un fief exclusiv al culturii de limbă maghiară. Tot el a fost cel care, poate un dezinteresat, a boicotat şi constituirea asociaţiei DRAGON, reuşind să determine o atmosferă incendiară în rândul intelectualităţii de origină română din oraş.

[8]Individul la care facem referire a avut nesimţirea de a fura, pur şi simplu şi a folosi în interes propriu până şi fişele unor colegi ai săi, de la un institut local de cercetări ştiinţifice în domeniul filologiei, aflat sub egida Academiei Române, ca şi numeroase referate sau lucrări de diplomă ale unor studenţi sau doctoranzi. La scurtă vreme de la susţinerea acestora, cel în cauză, cu puţine modificări de redactare, a publicat, sub semnătură proprie, fie articole şi studii, fie volume de sine stătătoare. De aceea, s-ar impune ca, în regim de maximă urgenţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Academia Română şi celelalte foruri ştiinţifice şi academice competente să formeze o comisie care să verifice acest caz de furt intelectual în formă calificată şi repetată şi să decidă inclusiv retragerea titlurilor ştiinţifice obţinute, prin furt, de odiosul personaj. La fel, ar trebui să se autosesizeze şi Parchetul şi să declanşeze o urmărire penală împotriva necinstitului „savant”. Individul pare a-şi continua şi în prezent activitatea infracţională şi atitudinea de ură împotriva oricui îndrăzneşte să gândească altfel.

Această jigodie a vieţii intelectuale clujene are, în schimb, tupeul de a se erija chiar în victima fostului regim, deşi cărţile sale, cu libidinoase şi ruşinoase autografe, se găsesc între cele trimise, de el, Cabinetelor 1 şi 2 în speranţa împlinirii poftelor lui neostoite de parvenitism.


Cocalarii şi impostorii vieţii publice româneşti post decembriste

2 Octombrie 2009

Între „împlinirile” perioadei post-decembriste putem considera şi apariţia în spaţiul public româ-nesc, la fel ca în viaţa cultural-ştiinţifică sau politică, a tot felul de scursuri şi de nechemaţi, de veleitari agre-sivi şi periculosi, dornici, deşi fără nici un merit real, să escaladeze rapid, peste noapte (şi ca să nu-i vadă ni-meni, desigur) culmile gloriei şi ale recunoaşterii publice. Cum astfel de indivizi, de obicei, nu au nici o cali-tate, adesea neavând nici măcar studii minime, fiind tipi fără operă sau autori de maculatură, scoasă pe ban-dă rulantă de editori preocupaţi exclusiv de câştigul lor material sau din milă, ei au declanşat şi întreţin, în spaţiul public, o atmosferă extrem de tensionată, a urii şi demolării josnice, practicând, adesea, linşajul unor indivizi care au făcut greşeala de a fi repudiat pe cocalari şi impostori, exclusiv din raţiuni igienico-sanitare, din spaţiul vieţii cultural-sociale al ţării sau al diverselor centre urbane.

Ce e de remarcat este că unii din aceşti cocalari şi impostori sunt, la origine, foşti miliţieni, secu-rişti sau colaboratori ai Securităţii şi ai organelor de represiune ale vechiului regim. Cu toate astea, reuşind, destul de frecvent, din păcate, să-i păcălească pe unii oameni de afaceri, fără orizont cultural, interesaţi, în general şi exclusiv, să-şi facă reclamă lor şi partidelor politice aflate în spatele lor, aceşti cocalari şi impostori reuşesc să ajungă în fruntea unor efemere posturi de radio sau televiziune, precum şi al unor publicaţii pe care le folosesc nu în scopuri gazetăreşti, potrivit deontologiei acestei profesii nobile şi grele, în care ei sunt nişte intruşi şi nechemaţi, pentru demolarea celor pe care li s-a „pus lor pata”.

Din nefericire, de asemenea cocalari şi impostori – şi nu puţini la număr – avem parte şi la Cluj-Napoca, oraş cultural, academic şi universitar de recunoscut prestigiu pe plan european şi internaţional. Şi pentru că nu au resurse şi calităţi intelectuale certe, adecvate, pentru a se afirma demn, convingător, prin munca sau operele lor, asemenea ipochimeni recurg la invective de tot felul, precum şi la atacuri injurioase, jignitoare şi calomnioase, otrăvind şi urâţind atmosfera. De obicei asemenea frustraţi şi, de foarte multe ori, chiar rataţi intelectuali, clachează, sunt demişi de patronii lor. În loc să îşi facă examene de conştiinţă şi să-şi admită şi asume propria impotenţă, ipochimenii respectivi devin violenţi, de fapt tot mai agresivi, ca atitudine şi limbaj, şi se consideră, ei, foştii miliţieni, securişti sau turnători, deveniţi, peste noapte şi absolut fără nici un merit real, ditamai ziariştii sau „avocaţii adevărului” şi se dedau la atacuri murdare. Al cărui adevăr? vă puteţi întreba. Al celui perceput de creierele lor bolnave, minuscule şi obsedate. Al frustraţilor, rataţilor şi impotenţilor, al celor care, în orice societate bazată pe merite reale şi pe valoare indiscutabilă, nu ar depăşi, decât în situaţii excepţionale şi rare, condiţia de gunoieri sau portari. Ei, însă, într-o societate extrem de permisivă, care nu şi-a regăsit deplin şi definitiv calea spre normalitate, deşi au în spatele lor un trecut ruşinos şi un prezent al non-performanţei, se simt îndreptăţiţi să dea indicaţii, să exprime opinii otrăvite, să se considere nedreptăţiţi pentru că nu li se cunosc sau recunosc meritele. (Care merite? Care performanţe?) La proferarea de acuze şi injurii, la stropirea cu noroi, a altora, desigur.

În mod normal astfel de infractori mărunţi, găinari literari sau teleaşti, nu ar trebui băgaţi în seamă. Ei, oricum, vor dispare, curând şi inevitabil, din spaţiul public, fără a fi vreodată amintiţi sau regretaţi de cineva, fără să lase în urma lor altceva decât ură, invidie, răutate şi o infinită mizerie morală, dovezi ale fru-strării lor. Destinaţia lor este certă – groapa de gunoi a istoriei. Este regretabil că astfel de rebuturi umane şi intelectuale găsesc înţelegere la unii intelectuali, care-i folosesc, pe post de killer-i morali, împotriva adver-sarilor lor. Este, de asemenea, la fel de regretabil, că mai sunt şi oameni de afaceri care confundă agre-sivitatea lor verbală cu talentul, cu valoarea sau capacitatea profesională. Astfel de inşi nu sunt în stare decât de scandaluri şi acuzaţii. Cu astfel de retardaţi intelectual afacerile lor au toate şansele să eşueze lamentabil, mai devreme sau mai târziu.

De aceea, îmi permit să fac un apel, sincer şi dezinteresat, la comunitatea intelectuală şi de afaceri din Cluj-Napoca, din judeţ, ca şi la cea din întreaga ţară, să nu îi mai încurajeze pe cocalarii şi impostorii din viaţa publică. Mâine, cei pe care azi unii intelectuali îi manipulează în scopuri meschine, nedemne de ţinuta unui intelectual autentic, vor ajunge să sară şi la gâtul patronilor lor spirituali de acum. Vor ajunge să încerce să-i împroaşte şi pe ei cu noroi, să le conteste meritele, să îi acuze de plagiat sau de cine ştie ce alte păcate. Pentru că în mintea acestor eunuci, totul e al lor. Ei au inventat apa caldă şi au pus coadă la prună. Au obrăznicia să susţină, cu nonşalanţă, dar şi cu inconştienţă, că singurele lucruri valoroase sunt doar cele pe care le-ar fi făcut ei.

Ca să îi recunoaşteţi mai uşor, vă sugerez ca, la vernisaje, lansări de carte sau la orice alte eveni-mente cultural-artistice însoţite de momente de protocol, să îi urmăriţi cu atenţie pe cei care nu se mişcă de acolo până nu e băut, de ei, se înţelege, ultimul strop de vin, vodcă, coniac etc. şi nu este consumat ultimul sandviş. Ăsta e comportamentul şi nivelul lor de înţelegere, precum şi comportamentul de flămânzi mes-chini. Ulterior, veţi afla, cu uluire sau stupoare, că evenimentul la care ei s-au ghiftuit ca nişte ghiorlani ce sunt, a fost o mizerie, un rahat, o chestie specifică altor vremuri. Sau că reuşita acestuia li se datorează exclusiv. Că toţi, în afară de el sau ei, se înţelege, sunt nişte nimeni, nişte incompetenţi, în cel mai bun caz. Deci, dragi români, atenţie mare la cocalarii şi impostorii tranziţiei, la „ziariştii” agresivi şi inculţi, cu trecut de miliţian, securist sau de turnător!

 

Prof. dr. Dan BRUDAŞCU