Noi cronicari sătmăreni

Dr. Dan BRUDAŞCU

Se poate constata, în rândurile intelectualităţii române din diverse regiuni ale ţării, un interes sporit pentru îndepărtarea petelor negre din istoria locală, dar cu momente şi personalităţi de importanţă naţională. O astfel de lucrare, foarte recentă, semnată de poeţii Felician POP şi Robert Làszlo, este intitulată „Istoria secretă a Sătmarului”, lucrare care se bucură de o entuziastă prefaţă semnată de istoricul Călin FELEZEU, decan la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Cluj-Napoca. Cei doi autori, unul aflat la începutul afirmării sale publicistice şi intelectuale, iar cel de-al doilea confirmând, prin lucrările tipărite până în acest moment, un incontestabil talent literar, îşi pornesc cercetarea din antichitatea locului, aducând date incitante despre coiful celtic de la Ciumeşti sau despre Dacidava, o importantă cetate dacică din Nord Vestul României, descifrând şi descoperind numeroase lucruri de interes general sau ştiinţific, legate de conacul multisecular de la Pir, contribuţia nepotului lui Ştefan cel Mare la întemeierea satului Hodişa, legenda cavalerilor roşii, cripta de la Căpleni, moartea misterioasă a lui Mihnea Vodă în cetatea Sătmarului sau prezenţa, ca fugar, a lui Nicolae MILESCU în oraşul de pe Someş.
La fel de consistente şi de mare interes sunt şi datele referitoare la judecarea procesului lui Pintea şi al haiducilor săi, invazia târzie a tătarilor din 1717 sau tainele mănăstirii de la Cuţa.
Trebuie să recunosc, însă, că, pe mine personal, m-au atras mult mai mult contribuţiile de istorie şi istorie literară, excepţionale, legate de personalitatea lui Petru BRAN, unul din ctitorii învăţământului sătmărean în limba română, preot şi dascăl, dar şi un merituos traducător de poezie română (şi unul dintre primii traducători ai creaţiei lirice eminesciene) în limba maghiară. Aflăm date puţin cunoscute şi despre Antoniu COVACIU, prietenul sătmărean al lui Mihai EMINESCU sau despre un bacalaureat întârziat, nimeni altul decât scriitorul Ioan SLAVICI, un alt nume de referinţă al istoriei literaturii române.
Cei doi autori sătmăreni aduc contribuţii documentare excepţionale legate de sfârşitul tragic al părintelui Vasile LUCACIU, cel supranumit, pentru cutezanţa şi devotamentul său în lupta pentru drepturi naţionale şi demnitatea neamului său, „Leul de la Siseşti” şi care a avut, totodată, o contribuţie remarcabilă atât la prăbuşirea monarhiei austro-ungare, cât şi la făurirea idealului nostru naţional la 1 decembrie 1918.
Autorii consacră un capitol extrem de interesant lui Traian CARASSI, omul care, prin corul său a modificat graniţele de stat, contribuind în felul acesta şi la Marea Unire din 1918.
Atenţia celor doi autori este îndreptată şi spre câteva personalităţi cu contribuţii importante în dezvoltarea plasticii româneşti, cu referire concretă la pictorul Aurel POP, unul din marii prieteni ai poetului ADY Endre, născut şi el pe meleaguri sătmărene.
La fel de interesante şi destul de puţin cunoscute sunt, în opinia noastră, şi informaţiile referitoare la perioada în care omul politic de extremă dreaptă Corneliu ZELEA CODREANU a activat, ca avocat, la Satu Mare sau cele consacrate rabinului intrat în conştiinţa lumii cu numele Satmar Rav Teitelbaum.
Legat de acelaşi subiect ne-a mai reţinut atenţia şi capitolul consacrat Holocaustului evreimii sătmărene, când, datorită politicii criminale a autorităţilor hortiste de ocupaţie zeci de mii de cetăţeni români evrei din această zonă, au fost supuşi unui tratament inuman, bestial şi au fost trimişi, cu sânge rece, în mod conştient, în cuptoarele de exterminare ale lui Hitler.
Lucrarea se încheie cu un text consacrat destinului sinuos al lui Constantin HOROBEŢ, fost om politic şi ofiţer în structurile vechii Securităţi, un personaj care, după 1990, aşa cum scrie cartea, „a ajuns un prosper om de afaceri”.
Consider că acest recent volum colectiv este o sursă de informare şi documentare substanţială, care va fi utilă celor ce îşi propun să aprofundeze cercetările în domeniile semnalate. El este extrem de incitant şi pentru cititorul de rând, deoarece îi oferă reale prilejuri de satisfacţie intelectuală, precum şi o varietate de câmpuri şi teme, care subliniază bogăţia şi complexitatea istoriei, culturii şi spiritualităţii acestor locuri de vieţuire românească.

CUI PRODEST?

Până în 1989, în primul rând, datorită atitudinii deplin justificate faţă de realităţile economice şi social-politice româneşti atroce, atât mass-media, cât şi editurile şi instituţiile de învăţământ superior europene şi de peste Ocean evitaseră să includă România şi – din păcate, şi istoria sau cultura acesteia – în numeroasele şi de altfel prestigioasele dicţionare, lucrări de sinteză sau studii comparate, care au îmbogăţit substanţial zestrea informaţională, atât pentru marele public, cât şi pentru diverse categorii de specialişti.
Aşa cum am mai avut prilejul de a sublinia, atitudinea celor enunţaţi mai sus, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, a rămas neschimbată şi după 1990. Urmărind constant apariţiile editoriale, în special din mediile anglo-saxone, ale ultimilor 20 de ani, putem afirma, fără teama de a greşi foarte tare, că România continuă să rămână „terra deserta” sau locul unde nu se întâmplă nimic, fiind, pe nedrept, trecute sub tăcere personalităţi marcante ale culturii, literaturii sau artei româneşti cu contribuţii imposibil de neluat în seamă în domeniile lor de activitate.
Am considerat, şi persist în această opinie, că vinovate de o asemenea situaţie se fac atât Academia Română şi Uniunea Scriitorilor sau celelalte uniuni de creaţie, cât şi Institutul Cultural Român, care, în ciuda atâtor semnale de îngrijorare sau nemulţumire trase, atât din ţară cât şi de peste hotare, nu găsesc încă de cuviinţă să-şi propună realizarea şi publicarea, în limbi de circulaţie internaţională, a unor albume de artă, antologii de texte literare, dicţionare, istorii ale culturii, literaturii şi artei sau chiar o istorie a poporului român fără acele imixtiuni politice grosolane, de care am avut şi încă avem parte şi care contribuie direct şi esenţial la rămânerea, sine die, a României în afara sferei de interes din partea străinătăţii.
Orice om de bună credinţă trebuie să recunoască că, deşi sub alte raporturi, perioada de până la 1989 era restrictivă, sub aspectul participării României şi a românilor la dialogul cultural european şi internaţional, noi, românii, întotdeauna cunoscuţi pentru apetitul lor pentru carte sau spectacolul muzical-artistic de calitate, am avut, în general cu greutăţi, posibilitatea de a cumpăra, în traducere românească, cele mai reprezentative lucrări ale literaturii şi chiar şi filozofiei universale, adesea tipărite în chiar anul publicării lor în ţara de origine sau, oricum, la o foarte scurtă distanţă în timp. Din acest punct de vedere, îmi aduc aminte reacţia de imensă mirare a unui intelectual francez care mi-a văzut biblioteca personală, înainte de anul 1989, arătându-se ruşinat de faptul că acasă la el, lucru de care m-am convins personal, nu avea nici pe departe atâtea cărţi câte aveam eu în bibliotecă .
După 1990, datorită unei politici mioape şi stupide, greu de înţeles , a încetat preocuparea editorilor de a menţine cititorii români la curent cu cele mai importante apariţii editoriale, atât din domeniul beletristic, cât şi din cel de strictă specialitate. Doar de câţiva ani, dar, după cum putem constata, din raţiuni exclusiv de profit comercial, unii băieţi cu fler au început să publice frecvent, adesea în tiraje impresionante, multe lucrări de referinţă la nivel european, nu odată încălcând legislaţia românească şi europeană privind drepturile de autor etc..
Evident că un astfel de demers se cuvine a fi nu doar menţionat, ci şi popularizat cum se cuvine, pentru că el ar fi trebuit să se constituie într-o excepţională şansă pentru cititorul român de a beneficia, în continuare, de lucrări beletristice sau de specialitate cu totul deosebite, dându-ne astfel posibilitatea să recuperăm, inclusiv, o serie dintre efectele izolării culturale la care am fost supuşi de o politică obtuză, ca rod al fricii guvernanţilor de-atunci de a permite cetăţenilor români să fie în pas cu mutaţiile majore petrecute în cultura şi spiritualitatea acelor vremuri, pe alte meridiane şi paralele şi de a intra în dialog cu scriitorii, artiştii şi gânditorii altor popoare.
Iată, însă, că, în afară de meritele certe ale unui astfel de demers, suntem, din păcate, obligaţi să constatăm că iniţiatorii unor astfel de proiecte urmăresc un singur obiectiv, şi anume, profitul cu orice preţ.
Uneori, în spatele unor astfel de proiecte, aparent generoase şi extrem de benefice, se află o serie de personaje care, cel puţin mie, îmi făcuseră impresia unei anumite onestităţi intelectuale, făcându-mă să cred că demersurile lor sunt cu atât mai valoroase şi excepţionale, cu cât vin să acopere goluri inexplicabile cauzate de politica curioasă, ca să nu spun dubioasă, a instituţiilor statului în această materie.
Aş vrea să ne referim în continuare la un proiect, lansat recent de ziarul FINANCIARUL şi intitulat RAFTUL DE CULTURĂ GENERALĂ . Până în prezent, au apărut trei aşa-zise albume de artă, care propun cititorilor români o incursiune în istoria artei, începând cu preistoria, continuând cu Renaşterea, perioadele secolelor XVIII-XIX şi încheind cu arta secolului al XXI-lea.
Am urmărit apariţia fiecărei noi lucrări din această serie, gândindu-mă să-i ofer nepotului meu şansa de a avea o bibliotecă proprie din care să nu lipsească acest gen de lucrări.
Fire curioasă din naştere, m-a împins, însă, păcatul să văd şi ce conţin astfel de lucrări de sinteză. Trebuie să recunosc că am făcut o greşeală impardonabilă pentru că, astfel, am putut constata un adevăr dureros. Aceste lucrări, pe care le-am salutat cu real şi sincer interes, la apariţia lor, am constatat, însă, că sunt doar nişte banale şi, adeseori, imperfecte traduceri ale unor lucrări apărute peste hotare, pentru că în nici unul din primele trei volume, deja apărute, nu apare nici măcar o singură referire la arta românească, făcându-mă să mă întreb: „Cui prodest”?
În naivitatea mea sperasem că va fi eliminat acel regretabil neajuns, constatat şi de mine la aproape toate lucrările de acest gen tipărite peste hotare, respectiv, absenţa oricărei referinţe la valori sau personalităţi române cu contribuţii însemnate la îmbogăţirea patrimoniului cultural şi spiritual al omenirii. Oare pe iniţiatorii acestui proiect să nu-i fi interesat absolut deloc absenţa din cuprinsul unei astfel de lucrări a unor referiri minimale la pictori, sculptori şi alţi artişti români, adesea, cel puţin, la fel de valoroşi cât unii dintre cei cărora li s-au consacrat articole distincte în sumarul respectivei lucrări?
Mă întreb şi întreb, oare, iniţiatorilor acestui proiect, mai mult decât binevenit, repet, le este ruşine de cultura şi spiritualitatea poporului român sau, pur şi simplu, o consideră nedemnă de a figura în astfel de lucrări de sinteză? Mai mult, şi-mi cer iertare cu anticipare, în cazul în care s-ar considera că exagerez, oare astfel de lucrări n-au fost concepute în scopul înscrierii valorilor spirituale româneşti între valorile similare apărute pe plan mondial? Să fi dispărut oare cu totul de la editorii români orice fel de demnitate şi de interes pentru slujirea şi afirmarea culturii şi spiritualităţii proprii?
Am putea, desigur, exemplifica cele de mai sus cu trimiteri concrete la nume prezente în sumarul celor trei volume apărute, care nu mi se par prin nimic superioare sau mai demne de a figura în astfel de lucrări decât ale unui Brâncuşi, Grigorescu, Ţuculescu, Dărăscu, Iser, Paladi, Verona sau alţi mari pictori români ai secolului al XIX-lea, XX sau al XXI-lea, prezenţi, de altfel, în colecţii ale unor prestigioase instituţii muzeale sau particulare de peste hotare. Credem că, chiar dacă este vorba de un proiect particular sau poate chiar cu atât mai mult, s-ar fi cuvenit ca iniţiatorii lui să manifeste o oarecare consideraţie şi faţă de arta şi cultura acestui popor, nu doar să urmărească sporirea exclusivă a câştigurilor lor materiale, rezultate de pe urma unui astfel de demers.
Nu ne aşteptăm, desigur, ca astfel de iniţiative să facă ceea ce nu reuşesc sau nu vor să facă instituţiile abilitate, plătite din bani publici, însă, nici nu cred că le face cinste dându-şi arama pe faţă şi arătând că, şi pentru ei, singurul lucru esenţial rămâne doar profitul fără margini pe seama şi în detrimentul culturii şi spiritualităţii acestui neam.

Dr. Dan Brudaşcu

Note:
1 Între altele remarca, cu nedisimulată uimire, prezenţa unor cărţi de autori frabncezi, clasici sau contemporani, despre care spunea că, în Franţa, îi puteai întâlni doar în biblioteci, că inclusiv intelectuali francezi de marcă aveau dificultăţi în a-şi procura multe cărţi importante din domeniul literar sau al propriei specialităţi.
2 De care se face, însă, vinovată puterea, fie datorită neimplicării şi indiferenţei, fie datorită neasigurării de facilităţi minimale de ordin material şi financiar sau admiterii distrugerii reţelei naţionale de distribuire a cărţii şi revistelor literare, ajunsă pe mâna unor nepricepuţi sau indivizi fără scrupule, adesea veniţi de aiurea, fără pic de respect faţă de presa şi cultura acestei ţări.
3 Nu putem să nu remarcăm şi o veritabilă notă de dispreţ al iniţiatorilor faţă de cititorii români, în sensul că abia după materializarea unui astfel de proiect românii ar putea beneficia de cultura generală sperată, că, în realitate, acum şi doar acum, ei, iniţiatorii au inventat roata şi apa caldă şi au pus coadă la prună. Atâta infatuare dispreţuitoare de la indivizi care, în afara acestei găselniţe aducătoare de profit nu au creat nimic valoros în plan cultural sau spiritual e destul de dubioasă şi de netolerat.
4 Oare în opinia iniţiatorilor unui astfel de proiect, cultura generală exclude valorile autohtone, inclusiv cele din domeniul artelor plastice? Ce motive justifică apariţia unor astfel de lucrări, în afara profitului consistent realizat de patroni, câtă vreme cititorul român, mai ales din rândul tineretului, va fi la fel de puţin cunoscător al istoriei, culturii, artei şi spiritualităţii propriului popor?
În opinia mea, un astfel de comportament de slugă nemernică, preocupată doar de buzunarele lui burduşite, în mod facil, cu tot mai multe milioane, este jalnic şi de netolerat.

Măsuri anticriză

Situaţia critică în care se află economia naţională, în prezent, trebuie să determine toţi factorii de decizie administrativă şipolitică să caute şi să gasească soluţii care să permită trecerea peste perioada de criză, cu mai puţine efecte negative asupra populaţiei, a nivelului ei de trai şi, nu în ultimă instanţă, a siguranţei locurilor de muncă şi, implicit, a siguranţei fiecăruia dintre noi..
Pornind de la acest considerent, supunem atenţiei primului ministru şi a tuturor factorilor politici implicaţi (nu discutăm, acum şi aici, şi gradul lor de responsabilitate în ceea ce priveşte situaţia de impas la care s-a ajuns), câteva soluţii care să permită inclusiv realizarea economiilor impuse de F.M.I. :
1. În cazul intenţiei declarate a actualului executiv, de a se recurge la reduceri masive de personal din sistemul bugetar, care, potrivit unor informaţii de presă ar putea ajunge la peste 100-150 de mii de persoane în următorii ani, aceste reduceri să se facă în principal în situaţiile în care, în aceeaşi instituţie, adesea în cadrul aceleiaşi direcţii, serviciu sau birou, lucrează soţ şi soţie sau alte rude apropiate, de cele mai multe ori cu sfidarea prevederilor legale, prin practicarea nepotismelor, favoritismelor şi a altor măsuri neprincipiale.
2. Eliminarea completă a „pensionărilor de lux”, practică întâlnită frecvent, în special în cazul ofiţerilor de poliţie şi armată. S-a ajuns, astfel, la situaţia, singulară în Europa, ca persoane cu vârste cuprinse între 39-49 de ani, să fie pensionate, deşi pregătirea şi capacitatea lor de muncă, experienţa şi educaţia lor ar recomanda rămânerea acestora în activitate pentru a presta activităţi utile în domeniile unde lucrează, până la limita legală de pensionare.
3. Tot legat de acest subiect mai solicităm executivului să ia în considerare eliminarea plăţilor compensatorii, la cererile de pensionare anticipată, plăţi compensatorii ce, în unele cazuri, tot în domeniile menţionate mai sus, ajung la unele sume de peste 0,5 miliarde de lei, sume complet nejustificate având în vedere şi nivelele foarte mari de pensii atribuite ofiţerilor din armată şi poliţie în cauză. Reamintim, în acest sens,, membrilor executivului, inclusiv domnului Emil Boc, în cazul pensionărilor anticipate în cazul personalului civil, nu numai că nu sunt aplicate, în mod curent, plăţi compensatorii, dar le sunt diminuate veniturile, în mod procentual, în raport cu numărul de ani rămaşi până la vârsta de pensionare. Credem că se impune un tratament egal în rândul tuturor cetăţenilor din această ţară, fără privilegii pentru casta militară. Pentru a face rost de sumele necesare impuse de F.M.I., mai sugerăm executivului să ia în calcul şi următoarea soluţie, aflată la îndemâna sa. În cazul pensionărilor de lux efectuate în ultimii 5 ani, dar ai căror beneficiari, între timp, s-au angajat în instituţii de stat sau mixte, beneficiarii acestor pensii de lux, să fie obligaţi să restituie atât sumele compensatorii obţinute, cât şi pensiile încasate de la bugetul de stat. În opinia noastră nu se justifică astfel de pensionări, atâta vreme cât persoanele în cauză dovedesc că sunt capabile să îşi continue noile activităţil, deşi solicitaseră pensionările, la vârste inadecvate, din funcţiile deţinute în instituţiile militare. Mai atragem atenţia că există şi situaţii în care unii militari sau foşti ofiţeri de poliţie au recurs la pensionare, îndeosebi după unele schimbări politice, pentru a fi scutiţi de responsabilitate pentru abuzurile şi legalităţile comise în funcţiile de comandă, abuzuri motivate, uneori, de dorinţa de a acoperi ilegalităţi comise de reprezentanţii unor partide politice.
4. „Ajustarea” a pensiilor în sensul uniformizării lor. Avem în vedere aici în mod deosebit ca, pentru acelaşi nivel de pregătire şi vechime în muncă, să se aplice acelaşi cuantum de pensie, eliminând astfel situaţii, des întâlnite în ultimul timp, că unii indivizi au pensii de zeci de milioane de lei, iar colegii lor cu acelaşi nivel de pregătire şi vechime, beneficiază de pensii ridicol de mici, care de foarte multe ori nu le permit să îşi petreacă o bătrâneţe ferită de privaţiuni.
5. La sfârşitul secolului trecut, ţările din Extremul Orient au traversat o perioadă critică, în sensul că economiile lor au fost zguduite de o puternică criză, generată de politica monetară a organismelor internaţionale şi orchestrată de interesele americane în zonă. Deplin conştient de dificultăţile prin care trecea statul lor, popoarele acestor state au dat dovadă de o solidaritate impresionantă, intervenind şi stopând procesul de disoluţie economico-financiară care îi ameninţa. Recent, am avut oaspeţi la Cluj-Napoca, un ilustru economist şi universitar sud-coreean, respectiv pe dl. prof. emerit Dr. DucKyun, preşedinte al Creditului Coreean şi fost rector, care a subliniat faptul că în acele momente întregul popor a dovedit o solidaritate extraordinară, oferind un ajutor concret autorităţilor statului pentru ieşirea din criză. Oamenii de rând au donat importante sume de bani, iar soţiile lor au renunţat la bijuterii, care, predate statului au adus în buget circa 3-4 miliarde de dolari. Fac apel la populaţia românească să accepte ideea unei acţiuni similare pentru salvarea economică a României din actuala criză devastatoare şi solicit autorităţilor, instituirea unui fond al solidarităţii, fond în care fiecare persoană să depună o anumită sumă de bani, în funcţie de posibilităţile pe care le are, iar autorităţile să manifeste onestitate, eliminând orice posibilitate ca aceste sume sa fie folosite în alte scopuri decât cel de scoatere a României din impasul economic în care se află. Sugestia pe care o fac, este ca fiecare cetăţean să depună cel puţin echivalentul a 10 zile din salariul lunar, fapt ce ar elimina obligarea legislativului de a impune angajaţilor bugetari, un concediu fără plată de minim 10 zile. O astfel de soluţie este de luat în calcul şi datorită faptului că, în momentul de faţă, nu există cadrul legal pentru varianta avută în vedere de Guvern, ştiut fiind faptul că, în cazul recurgerii la soluţia concediului fără plată, oamenii ar avea serioase dificultăţi, prin pierderea unor drepturi salariale importante. Cu asemenea soluţie am avea, de asemenea, şi dovada ataşamentului tuturor locuitorilor acestei ţări pentru eforturile de ieşire din criză, şi eliminarea impactului negativ asupra economiei naţionale şi implicit asupra vieţii noastre a tuturor. Argumente de genul că populaţia nu s-ar face vinovată de situaţia de criză în care s-a ajuns şi, deci, nu ar avea obligaţia de a face astfel de sacrificii, nu mi se par pe deplin justificate, dacă ţinem cont de faptul că exact aceeaşi populaţie este ceea care, prin votul dat la ultimele alegeri parlamentare, a autorizat actualul executiv să gestioneze, aşa cum se pricepe, situaţia economică extrem de gravă a ţării. Un alt aspect la fel de important este acela că, printr-o astfel de măsură, nu urmărim salvarea Guvernului Boc, ci a economiei naţionale, implicit a locurilor noastre de muncă a siguranţei şi liniştii pentru oamenii acestei ţări.
6. Reducerea drastică a cheltuielilor pentru parlamentari şi euro-parlamentari. În acest sens, sugerăm să se elimine o serie de facilităţi acordate parlamentarilor şi euro-parlamentari: diminuarea indemnizaţiilor, eliminarea autoturismelor pentru parlamentarii ce reprezintă circumscripţiile electorale din marile oraşe (oricum acestea sunt folosite să-şi ducă nevestele la coafor sau copiii la şcoală), reducerea cu 50% a cheltuielilor cu întreţinerea birourilor parlamentare ale acestora şi obligarea tuturor să justifice sumele forfetare primite. Din estimările noastre, prin astfel de măsuri s-ar aduce bugetului de stat economii peste 3 milioane de euro anual iar guvernul ar avea oportunităţi pentru suplimentarea fondurilor alocate altor activităţi sau domenii prioritare ale economiei naţionale.
7. Reducerea substanţială a bugetelor alocate administraţiei prezidenţiale, parlamentului şi administraţiei centrale, astfel încât să se elimine risipa şi cheltuirea, fără nici un efect pozitiv, a banului public.
Toate „măsurile anti criză” menţionate mai sus sunt făcute de bună credinţă şi reprezintă o preocupare constantă a membrilor PRM din judeţul Cluj de a contribui la eliminarea neajunsurilor şi urgentarea ieşirii din criză a întregii ţări. Măsurile propuse de noi nu urmăresc să afecteze nici o clasă sau categorie socială, dar atrag atenţia că a venit timpul, mai ales în contextul nefavorabil actual, de a drămui cu mai mare respionsabilitate banul public, evitând risipa sau măsurile amatoriste, care, în timp, nu se întorc împotriva decidenţilor, ci, după cum se vede, tot împotriva noastră, a cetăţenilor acestei ţări.
Aceste măsuri necesită implicarea întregului popor, pentru că, prin puterea votului său, a dat mandat unor forţwe politice, mai preocupate să dea ţepe, să-şi aranjeze propriile interese, să-şi înzestreze familiile sau pe susţinătorii de partid, decât să manifeste responsabilitate, competenţă şi răspundere pentru soarta celor mulţi.
Această situaţie extrem de gravă este, în sine, şi rezultatul scoaterii în afara parlamentului a acelor forţe politice cu simţ patriotic, care, după 1990, au semnalat constant jaful la care este supusă economia naţională şi au cerut respectarea şi aplicarea legii şi a rigorilor ei pentru cei vinovaţi de dezastrul naţional.

Dr. Dan BRUDAŞCU

Ţara noastră unde e ? Ţara noastră ce aţi făcut cu ea ?

Cu câteva minute în urmă, am întâlnit pe unul dintre cei care, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, de la Cluj, a fost rănit în confruntarea directă protestatari şi forţele militare rămase loiale şefului statului de atunci. Este adevărat că unii dintre colegii săi de revoluţie i-au contestat ulterior meritele, susţinând că un revoluţionar adevărat este cel ce este împuşcat în piept nu doar prin părţile laterale sau dorsale. Nu contestăm, însă, aici şi acum implicarea şi participarea sa la evenimentele din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât, după răsturnarea de regim, el nu s-a bătut cu cărămida în piept şi nici nu s-a angrenat într-o perpetuă cursă de obţinere de beneficii materiale, aşa cum, din păcate s-a întâmplat în cazul atâtor altor indivizi cu merite discutabile, ca să nu spunem dubioase în materie.
Interlocutorul meu era se pare într-o fază de pesimism şi nemulţumire de sine, spunându-mi, pe neaşteptate, că: „în 17 decembrie a.c., îmi voi cere scuze de la poporul român pentru ceea ce am făcut în urmă cu 20 de ani”. Observând reacţia de a dreptul şocantă a vorbelor sale, care, recunosc, m-au mirat peste măsură, lăsându-mă fără replică, el a simţit nevoia să mai adauge: „dacă aş fi putut bănui că, prin faptele mele, voi contribui la distrugerea acestei ţări, şi mai ales la împingerea poporului român într-o situaţie dramatică, fără soluţii şi speranţe, atunci mi-aş fi tras un glonţ în cap singur”.
Nu vă ascund că această mărturisire spontană m-a mirat dar, în acelaşi timp, m-a determinat să insist pentru aflarea de noi motivaţii din partea sa. Interlocutorul meu a mai spus, aşadar, că îi este ruşine în primul rând pentru faptul că astăzi România nu mai este a românilor, că în cei 20 de ani scurşi avuţia naţională a încăput fie pe mâinile unor zişi băieţi şmecheri, fie ale unor aşa zişi investitori străini, care, cu doar câteva sute de dolari, au achiziţionat unităţi economice evaluate la preţuri de sute de ori mai mari. „Am devenit milogii şi săracii Europei şi ai lumii civilizate”, a continuat să se lamenteze el. „Nici primirea noastră în NATO şi UE nu s-a făcut decât pentru că noii stăpâni ai avuţiilor naţionale au simţit nevoia nu să scoată ţara din impas şi pe români, ci să îşi protejeze, în realitate, propriile „investiţii”. Cel mai bine se vede asta acum, în perioada de criză, când, în absenţa unor conducători cu responsabilitate şi dragoste faţă de ţară, ni se ia, pe nimic, ceea ce nu apucase să fie preluat”.
Apoi, pe acelaşi ton el a susţinut că se simte direct vinovat de nivelul de trai mizerabil, al majorităţii românilor, dar mai ales al celor care şi-au pierdut locurile de muncă şi pentru care, cel puţin în viitorul apropiat, nu se întrevede nici o soluţie. Şi asta pentru că, susţine el, nu numai că ne lipsesc conducătorii cu pricepere sau responsabilitate patriotică, ci şi pentru că Europa, partenerul nostru, doreşte un popor român sărac şi flămând căruia i se poate impune dictatul, în plan economic, bancar, diplomatic sau militar, al noilor structuri de putere continentale. Îmi este foarte ruşine când aud cuvintele acelui cântec din anii de după căderea lui Ceauşescu: „Ţara noastră unde e, ţara noastră ce aţi făcut cu ea?” şi mărturisesc, cu toată responsabilitatea, că nu aş ştii ce s-ă răspund, pentru că, graţie sacrificiului sincer şi naiv al multora ca şi mine, au ajuns în funcţii de înaltă demnitate în stat indivizi care s-au folosit de revoluţie în interesul lor propriu şi al acoliţilor lor. Nu numai starea economică şi socială mă îngrijorează, ci mai ales decăderea morală şi lipsa oricăror principii, care riscă să transforme societatea românească de azi şi de mâine într-o adevărată junglă. Clasa politică, care, în totalitatea ei, este vinovată de furtul revoluţiei noastre, se dovedeşte incompetentă, laşă şi de proastă calitate umană şi morală.
Recunosc: ca să îl determin la noi mărturisiri, i-am reamintit interlocutorului meu revoluţionar de faptul că, prin afilierea sa politică ulterioară, este co-părtaş la starea de degringoladă şi de nesfârşit circ în viaţa politică şi publică din România. „Aveţi dreptate, a recunoscut el fără ezitare, pentru că, acum, după 20 de ani, consider şi că l-am omorât degeaba pe Ceauşescu şi că atâţia semeni de ai noştri şi-au pierdut viaţa absolut gratuit., în mod inutil”.
Interlocutorul nostru, ar fi continuat, în aceeaşi notă de vizibil pesimism, confesiunea sa, coborând dialogul şi spre zone şi domenii din imediata noastră apropiere, pe care le cunoştea direct. Este grav când cineva asemenea lui a crezut în nevoia unei schimbări spre binele ţării şi a neamului său, iar după 20 de ani se simte vinovat şi responsabil de cele întâmplate, dorind, aşa cum a ţinut să repete şi la despărţirea noastră, nevoia de a-şi cere iertare poporului român pentru situaţia creată în ţară, după sacrificiul de bună credinţă al celor ca el.
Ce păcat că politicienii, indiferent de partid politic, i-ar urma exemplul?
Gândindu-mă mai bine la spusele lui amare, simt şi eu nevoia să întreb: „ţara noastră unde e ? ţara noastră ce aţi făcut cu ea ?”.

Dr. Dan BRUDAŞCU

Consideraţii pe marginea unei monografii – Monografia comunei Ţaga

Între lucrurile pozitive întâmplate după 1990, trebuie să cuprindem şi interesul, pe deplin justificat, în opinia noastră, de reconsiderare a trecutului spaţiului românesc, inclusiv la nivelul unităţilor sale administrativ-teritoriale. Au apărut, aşadar, mii de monografii ale unor comune, oraşe, municipii, precum şi ghiduri sau albume privind diversele obiective şi situri arheologice şi istorice. Numeroşi primari şi alţi aleşi locali au aspirat şi au reuşit să publice astfel de lucrări, în care au fost evocate momente şi fapte semnificative din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al localităţilor respective.

Trebuie să recunosc că sunt un cititor constant al unor astfel de lucrări şi pentru că, nu o dată, în paginile lor, am descoperit foarte multe date inedite, de interes istoric sau istorico-literar, care, de obicei, lipsesc din lucrările de sinteză sau studii mai ample.

În opinia mea, cea mai consistentă, valoroasă şi bogată în conţinut dintre toate, cel puţin la nivelul judeţului Cluj, este „Monografia comunei Ţaga”, lucrare apărută foarte recent, avându-l drept „coordonator, editor şi coautor” pe prof. univ. dr. Ioan Mârza, de la Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Având alături un colectiv de autori, inclusiv membri ai Academiei Române, unii originari din satele componente ale acestei comune, prof. univ. dr. Ioan Mârza a realizat o lucrare extrem de valoroasă, care, în cele 17 capitole ale sale, cuprinde tot ce s-ar fi putut spune despre această comună, pornind de la poziţia sa geografică, evoluţia administrativ-teritorială, dar incluzând şi docte argumentaţii geologice, date privind caracteristicile geografice – fizice, flora vegetaţia şi fauna, probleme de geografie umană, de istorie, începând cu neoliticul timpuriu şi până în prezent, situaţia învăţământului, culturii, religiei şi sănătăţii, onomastica, etnografia, folclorul, dar şi sportul, personalităţile şi oamenii de seamă, eroii comunei şi terminând cu indexul familiilor locuitoare, în prezent pe teritoriul comunei Ţaga. Lucrarea este însoţită şi de o extrem de bogată, diversă şi consistentă bibliografie, care asigură argumente incontestabile, privind caracterul ştiinţific şi calitatea culturală elevată a acestei monografii.

Cei care doresc să cunoască istoria extrem de bogată a acestei localităţi vor avea bucuria de a descoperi extrem de multe date legate de evenimente şi întâmplări petrecute pe teritoriile localităţilor ei componente. Spre cinstea lor, autorii, în marea lor majoritate deţinători ai titlului ştiinţific de doctor, dar şi ai unora de cadre didactice sau cercetători ştiinţifici la importante instituţii de profil din Cluj-Napoca şi din ţară, au inclus în paginile acestei lucrări numai acele elemente pentru care există şi dovezi istorice sau acte incontestabile, lăsând la o parte opinii şi afirmaţii care circulă încă în „folclorul” zonei. Ne referim în mod concret la faptul că au existat speculaţii potrivit cărora poetul nostru naţional M. Eminescu ar fi vizitat, în perioada peregrinărilor sale prin Transilvania, şi Ţaga, loc unde a trăit o perioadă de timp Gheorghe Şincai, unul dintre reprezentanţii de marcă ai Şcolii Ardelene. Deoarece nu au putut fi descoperite documente sau date incontestabile pe această temă, autorii lucrării nu au acordat atenţie unor astfel de fantezii şi speculaţii.

Lucrarea conţine de asemenea sugestive tabele şi grafice, precum şi un bogat material ilustrativ, atât alb-negru cât şi color, care să dea posibilitatea unei prezentări în detaliu a aspectelor abordate.

Informaţiile cuprinse în paginile acestei cărţi sunt mult mai ample, făcând trimitere şi la alte zone ale judeţului cu care localităţile componente ale comunei Ţaga avuseseră diferite relaţii şi colaborări. Extrem de bogate şi riguros realizate ni se pare secţiunile care privesc cadrul natural, istoria societăţii sau problemele de învăţământ cultură şi sănătate. Ele se datorează unor prestigioşi istorici, geologi, lingvişti, etnologi şi etnomuzicologi, care atrag atenţia asupra unor detalii ce definesc şi caracterizează evoluţia şi specificul acestei însemnate comune clujene.

Ideea elaborării acestei monografii datează din anul 1999, iar timpul de elaborare al ei, respectiv 10 ani, este deplin justificat, având în vedere cele aproape 710 pagini câte cuprind lucrarea, dar mai ales miile de informaţii legate de fiecare dintre aspectele enunţate anterior.

Privită şi dintr-o altă perspectivă, dat fiind faptul că o bună parte din autori sunt originari din localităţile componente, această monografie este şi o veritabilă declaraţie de dragoste a autorilor faţă de locurile de baştină, dar şi faţă de harnicii ei locuitori, consătenii lor din vremuri de demult.

Dr. Dan BRUDAŞCU

Mult zgomot şi un posibil plagiat politic

De câteva zile bune, mass-media românească pare a fi cucerită de o aşa-zisă iniţiativă legislativă, care urmăreşte impozitarea oamenilor ce deţin proprietăţi imobiliare şi bunuri ce depăşesc 500.000 euro. Dovedind, ca şi alte dăţi, o regretabilă superficialitate şi comoditate, vajnicii condeieri dâmboviţeni, atraşi de acest subiect vor fi probabil şocaţi să afle că ideea pentru care se aduc laude exagerate acestui „autor” este, în realitate, una mai veche, respectiv din legislaţia 2000 – 2004. Între propunerile legislative pe care le-am făcut atunci, dar pe care Guvernul Năstase a respins-o pentru a putea emite o Ordonanţă de Urgenţă proprie, cu acelaşi obiect, viza aplicarea de impozite diferenţiate pentru cei care deţin mai multe locuinţe, maşini sau terenuri, urmând ca sumele rezultate să fie folosite pentru realizarea de locuinţe sociale şi pentru tineret.
Încă de la depunerea de către mine a propunerii legislative la Camera Deputaţilor, presa a reacţionat, numind-o „Legea Robin Hood” Ca şi în alte ocazii, Guvernul prezidat de Adrian Năstase, întrucât propunerea nu provenea din propriul său partid, ci a unui reprezentant al Opoziţiei, a dat aviz nefavorabil, iar apoi a respins-o. La doar câteva zile după aceea, acelaşi guvern a adoptat o Ordonanţă de Urgenţă cu privire la instituirea de impozite diferenţiate doar pentru deţinătorii de mai multe imobile, fără a preciza, însă, destinaţia sumelor suplimentare rezultate.
Propunerea pe care o făcusem pornea de la o constatare extrem de gravă şi anume: lipsa fondurilor, atât la nivel central, cât şi local, necesare pentru construirea de locuinţe sociale şi pentru tineret. Ea mi-a fost inspirată de existenţa unor prevederi similare în legislaţia unor ţări din U.E.
Profitând de ideea mea şi disperat de a face rost de noi fonduri, Guvernul Năstase, deşi o avizase negativ, şi-a însuşit-o, promovând o Ordonanţă de Urgenţă din care a lipsit însă orice precizare coerentă privind destinaţia surplusului de impozitare.
Iată, însă, că acum, tot din motive populiste se pare, se reinventează „mersul pe bicicletă”, urmărindu-se instituirea unui impozit pe avere din nou cu o destinaţie vagă, incertă, în pofida declaraţiilor populiste făcute de pretinsul iniţiator sau, bănuim noi, printr-o asemenea iniţiativă, partidul deputatului respectiv urmăreşte, în realitate, recunoaşterea în mod public a propriei sale contribuţii la pauperizarea românilor şi la devalizarea tezaurului naţional, conştientizând nevoia imperioasă a găsirii de soluţii pentru ieşirea din criză. Numai că, şi de această dată, nu sunt chemaţi să plătească cei cu adevărat vinovaţi, ci, ca de atâtea ori în politica românească postdecembristă, se caută cu neruşinare un Acar Păun pentru a plăti oalele sparte ale incompetenţei şi nesimţirii trepăduşilor politici.
Aşa cum am arătat, promovând acea propunere legislativă, am avut în vedere deopotrivă interesul public şi găsirea de soluţii fezabile pentru rezolvarea unei acute probleme sociale: lipsa resurselor financiare pentru realizarea de locuinţe sociale şi pentru tineret.
În pofida măsurilor luate de actualul guvern, suntem încă foarte departe de a putea spune că o astfel de problemă a fost soluţionată eficient şi pe termen lung. Soluţiile populiste menite mai degrabă să distragă atenţia de la problemele complexe şi grele cu care se confruntă în prezent societatea românească decât de a rezolva cum se cuvine lucrurile, ne fac să credem în amatorismul regretabil al aşa-zisului iniţiator, care, probabil nici atunci când a descoperit această propunere legislativă pe site-ul Camerei Deputaţilor şi nici în prezent nu i-a înţeles, cum se cuvine, semnificaţia şi menirea, propunând atenţiei opiniei publice mai degrabă un avorton legislativ, care stârneşte nedumerire şi zâmbete.
Aşadar, nu orice preluare, fără suficientă gândire, a unor idei ale predecesorilor, asigură unui parlamentar, cu grăbire, gloria la care aspiră fără ca uneori să aibă şi justificarea minimă necesară, cum pare a fi şi cazul la care ne referim. În lumea ştiinţifică o astfel de preluare fără precizarea surselor folosite este numită plagiat.
Las la latitudinea specialiştilor şi a opiniei publice, ca, după o analiză atentă, obiectivă şi nepărtinitoare, să precizeze dacă despre aşa ceva ar fi vorba şi în cazul de faţă.

Dr. Dan BRUDAŞCU

Nu întinaţi Biserica Neamului!

În ultima vreme sunt destul de frecvente referirile critice îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române, în ansamblul ei, sau doar împotriva unora dintre ierarhii acesteia. Nu lipsesc, în acest sens, fie acuzaţiile de implicare, mult prea vizibilă, în viaţa politică, fie, fapt mult mai grav, cele de corupţie în rândul unor reprezentanţi ai Bisericii, fie ei ierarhi sau clerici de rând..
Am asistat, de curând, la un odios atac, pe un post privat TV, atac proferat de o serie de neoprotestanţi împotriva BOR . Pentru ca mizeria morală a iniţiatorilor acestui atac să fie şi mai categorică, ipochimenii au recurs şi la un joc abject: acela de a contrapune BOR Bisericii Greco-Catolice, cea de-a doua strană a Bisericii noastre naţionale. Este un fapt binecunoscut că realizatorul emisiunii respective este un notoriu neoprotestant şi nu excludem posibilitatea ca acest odios atac să fi fost în interesul neoprotestanţilor în vederea sporirii prozelitismului lor în rândul credincioşilor de alte denominaţiuni.
De foarte mulţi ani, asemenea multor români cărora nu le este indiferent ce se întâmplă în această ţară, am urmărit şi urmăresc cu atenţie, în spirit critic, evoluţia Bisericii în ansamblul ei, după lovitura de stat din decembrie 1989. De-a lungul timpului am avut prilejul, prin declaraţiile de la tribuna Parlamentului sau articolele de presă, fie să sancţionez excesele unor aşa-zişi evanghelişti neoprotestanţi care avuseseră impresia că, din punct de vedere religios, România era o Terra Deserta, un poligon de încercare pentru doctrinele religioase pe care le promovau şi reprezentau. Am luat atitudine şi faţă de excesele sau erorile comise de reprezentanţii cultelor istorice, militând pe de o parte pentru aplanarea unor conflicte interconfesionale, inutile, nefructuoase, ba chiar păguboase, în opinia mea, iar pe de alta pentru manifestarea unei minime decenţe în raport cu lumea laică.
În urmă cu mai mulţi ani, pur şi simplu oripilat de prostituţia politică şi excesele unor preoţi, am adresat fostului patriarh al României, PF Teoctist Arăpaşu, o scrisoare în care solicitam impunerea retragerii preoţilor din viaţa politică. Am arătat atunci că un preot, dacă crede cu adevărat în misiunea lui, nu poate fi membru decât al unui singur partid, care are ca şef suprem pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar singura tribună de la care se poate pronunţa este doar amvonul bisericii la care slujeşte.
Având în vedere rolul major pe care îl are un preot în comunitatea lui şi ţinând cont de „sensibilitatea” oamenilor în ce priveşte viaţa politică, înregimentarea unui membru al clerului într-un partid politic, indiferent care ar fi acesta, duce în mod inevitabil la o ruptură în comunitatea respectivă, deteriorând raporturile fireşti dintre preot şi credincioşii pe care îi păstoreşte. În atari condiţii, preotul, în loc să joace rolul de liant al comunităţii, contribuie şi mai mult la agravarea relaţiilor, la sporirea tensiunilor, a neîncrederii şi, nu o dată a urii între credincioşi.
În acea scrisoare îmi exprimam părerea de rău privind faptul că autorităţile post-decembriste nu au revenit la situaţia din perioada interbelică, în sensul de a da posibilitatea ca episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii tuturor denominaţiunilor să fie membri de drept ai Camerei Deputaţilor, iar Patriarhul al Senatului. Consider o asemenea soluţie nu numai necesară şi reparatorie, ci şi extrem de importantă din mai multe puncte de vedere. Între altele, în momentul de faţă, la nivelul Parlamentului României, Biserica, în întregul ei nu este reprezentată oficial de nimeni. De aici derivă faptul că o serie de probleme majore şi actuale cu care se confruntă Biserica nu găsesc susţinere firească în vederea rezolvării lor. Situaţia este folosită şi ca un şantaj din partea diverselor partide politice, care îşi aduc aminte de Biserică doar în anumite situaţii şi o folosesc, e drept, cu acordul reprezentanţilor ei, în scopuri politice şi nicidecum în interesul Bisericii sau al credincioşilor. Pe de altă parte, prezenţa ierarhilor în Parlamentul României, având în vedere pregătirea superioară a acestora şi faptul că marea lor majoritate sunt intelectuali şi cărturari de excepţie, ar conferi credibilitate şi mai mare greutate deciziilor adaptate de forul legislativ naţional. În plus, cred eu că nu s-ar mai întâlni atâtea lucruri mizerabile sub cupola Parlamentului României, ca în prezent .
În înţelepciunea sa, după primirea scrisorii ce i-am adresat, întâi-stătătorul BOR a propus sinodului o decizie extrem de benefică pentru imaginea bisericii. Interzicerea clerului de a face politică de partid, oferind însă celor direct interesaţi posibilitatea de a opta între calitatea de membru al clerului şi cea de om politic.
Ulterior însă, dovedind, în opinia mea, slăbiciune în relaţia cu partidele politice, reprezentanţii BOR au revenit asupra acestor decizii majore şi la o serie de relaţii păguboase cu liderii unor partide politice.
O asemenea situaţie este posibilă şi datorită lipsei unei legislaţii coerente care să reglementeze raporturile dintre stat şi biserică, cu toate aspectele ce ţin de funcţionarea şi administrarea ei: am în vedere deopotrivă modul afectuos de salarizare a clerului, dar şi lipsa unei decizii politice responsabile privind sprijinirea cultelor în administrarea, conservarea şi întreţinerea monumentelor şi bisericilor de patrimoniu cultural naţional.
Datorită acestei lipse acute, BOR riscă să repete comportamentul bizar al Bisericilor aparţinând minorităţii maghiare, care, de ani de zile, s-au transformat, pur şi simplu, în anexe, pe faţă, ale politicii antiromâneşti promovată de UDMR. Aici, ori de câte ori factorul politic decide acest lucru, se iau decizii politice şi administrative, care depăşesc cu mult atribuţiile ce revin în lumea civilizată cultelor şi reprezentanţilor acestora.
Ca deputat , am promovat un proiect de lege, care, dacă ar fi fost adoptat, ar fi ferit azi toate Bbisericile de riscul obligării lor la orice fel de prostituţie politică. Iniţiativa mea legislativă viza, după model occidental, introducerea unei taxe de cult, care ar fi asigurat finanţarea cultelor din România , eliminând posibilitatea şantajării acestora de către diverşi trepăduşi politici aflaţi temporar la putere.
Este adevărat, însă, că acest proiect de lege a fost violent contestat, inclusiv de către unii reprezentanţi ai BOR, ce fac parte din aşa-zisa clasă a baronilor acestui cult, pentru că închidea robinetul unor câştiguri adeseori uriaşe, dar şi ilicite, obligând, totodată, preoţii la o altă atitudine, în opinia mea mult mai responsabilă faţă de credincioşi şi rolul ce revenea preotului în comunitatea pe care o deserveşte. Aceeaşi de atitudine de respingere a venit şi din partea executivului. Motivul era simplu şi vizibil: un asemenea act normativ, odată adoptat, obliga clasa politică din România să renunţe la şantajul ordinar practicat în relaţiile cu diversele culte, în special cu B.O.R.
Faptul că revin acum asupra acestui subiect explică, sper, dorinţa mea sinceră de a elimina posibilitatea unor neoprotestanţi de a ataca grosier Biserica noastră naţională căreia noi, ca popor, îi datorăm extraordinar de mult, mult mai mult decât sunt dispuşi să recunoască reprezentanţii unor culte neoprotestante, grăbiţi în a ne lua şi dreptul la respect faţă de trecutul nostru naţional, faţă de cei care, prin sacrificii greu de înţeles astăzi, s-au opus cu vehemenţă şi demnitate, dar şi cu infinite şi permanente riscuri, dispariţiei românilor din istorie ca popor.
Iată de ce, pornind de la recentul atac mârşav îndreptat împotriva Bisericii mele naţionale, mă adresez din nou, în mod public Patriarhului BOR, Prea Fericitul Daniel, supunându-i atenţiei luarea de măsuri adecvate pentru a nu mai permite în viitor ca biserica noastră naţională să mai fie ţinta unor atacurilor iresponsabile ale unor neoprotestanţi interesaţi în a demola prestigiul şi credibilitatea înaintaşilor noştri care, cu sacrificii şi prin puterea minţii lor, în pofida unor uriaşe greutăţi şi obstacole, au ţinut mereu aprinsă candela speranţei în viitorul şi dreptatea neamului nostru. Neluarea unei astfel de măsuri în regim de urgenţă, riscă, credem noi, să aducă noi şi grave atingeri Bisericii noastre naţionale.
Sper ca acest demers să fie înţeles aşa cum se cuvine şi, în primul rând, să se înţeleagă că refuzăm atitudinea celor aflaţi în spatele atacurilor amintite. Nu facem, de asemenea, greşeala de a generaliza şi de a susţine un lucru inexact şi anume, că totalitatea mişcării neoprotestante ar fi interesată de compromiterea Bisericii noastre naţionale. Dar aşa cum am mai subliniat, nu putem rămâne indiferenţi faţă de orice atac proferat cu rea credinţă şi susţinem că chiar dacă există excese ale unor ierarhi sau clerici, acestea nu pot şi nu trebuie să fie atribuite Bisericii naţionale în ansamblul ei, ci, cel mult celor care le-au făptuit. Deplângem totodată atitudinea posturilor de televiziune care încurajează astfel de atacuri neoprotestante doar de dragul audienţei sau, poate, pentru a da satisfacţie acestor oameni politici, angajaţi în nemiloasa campanie electorală apropiată.
Într-un stat cu adevărat democratic, unde funcţionează principiul separaţiei puterilor în stat, trebuie să fie o realitate scoaterea Bisericii de sub influenţa jocurilor murdare ale politicienilor. Statul, de asemenea, are obligaţia de a crea cadrul legislativ adecvat, neechivoc şi coerent care să asigure condiţiile materiale, financiare şi de altă natură, pentru buna funcţionare a instituţiilor bisericeşti. De asemenea, Statul nu trebuie să permită compromiterea, de dragul intereselor sau orgoliilor (sau, după caz, al disperării) unor politicieni, hotărâţi să se menţină, cu orice preţ, la Putere.
Dacă România se doreşte, cu adevărat, să fie considerat stat european, al democraţiei şi civilizaţiei, va trebui, şi în domeniul activităţilor religioase, să adopte legislaţia şi practicile întâlnite în Occident. Numai în felul acesta putem asigura respectul cuvenit cultelor, dar şi atitudinea responsabilă a reprezentanţilor cultelor, asumarea misiunii ce le revin, independent de tribulaţiile vieţii politice.
Pledăm, aşadar, cu sinceritate, dar ferm şi insistent, ca politicienii, indiferent de partidul politic căruia îi aparţin, să înceteze presiunile asupra Bisericii în general, a Bisericii Ortodoxe Române în special.
De asemenea, cerem instituţiilor Statului să clarifice, definitiv, statutul Bisericilor aparţinând minorităţii maghiare: în cazul în care acestea preferă statutul de filiale locale ale UDMR, Statul Român să le trateze ca atare şi să anuleze, imediat şi pentru totdeauna, orice subvenţii acordate de la bugetul de stat. Dacă, în schimb, acele Biserici înţeleg să redevină ceea ce trebuie să fie, adică lăcaşuri de cult, respingând colaboraţionismul şi subordonarea politică, ele trebuie să se bucure de toate avantajele asigurate tuturor cultelor din această ţară.
Din acest punct de vedere, instituţiile Statului trebuie să urmărească un singur lucru: respectarea legii. Să nu se mai admită nici un fel de compromis sau acordarea de beneficii nemeritate, doar pentru că aceste biserici aparţin unei minorităţi.
Acceptăm orice variantă, inclusiv aceea ca acele biserici să se declare oficial filiale politice ale UDMR şi să funcţioneze, cu respectarea strictă a legislaţiei din România, în această calitate. Dar, într-o astfel de situaţie, ele vor fi tratate conform legii partidelor politice şi nu vor mai beneficia de nici o altă subentie de la bugetul de stat.
Considerăm nu doar imorală, ci şi nejustificată situaţia de azi: respectiv caracterul duplicitar al acestor biserici. Dacă vor să-l slujească pe Dumnezeu, să îl slujească, dar dacă vor să-i slujească lui Mamona, să-i slujească acestuia. Să nu mai încurce voit lucrurile.
Dat fiind rolul colosal pe care îl poate juca B.O.R. în viaţa acestui popor, facem apel la toţi factori de decizie politică sau administrativă din România să înceteze a mai compromite această instituţier prin faptele lor nesăbuite. Totodată, îi rog şi pe clerici şi ierarhi să apere imaginea şi prestigiul Bisericii Neamului, abţinându-se de la orice fel de excese sau activităţi ce i-ar putea întina demnitatea şi credibilitatea.

Dr. Dan BRUDAŞCU

Note:
1 Aceiaşi „ciumpalaci” de presă, unii cu o agresiv declarată aură de străluciţi intelectuali, niciodată confirmată, însă, prin lucrări ştiinţifice devenite de referinţă în domeniul lor, sau prin alte merite academice şi ştiinţifice recunoscute, au continuat şi în seara următoare atacul la adresa B.O.R. De data aceasta, ei au criticat posibilitatea ca P.F. Daniel, Patriarhul României, să ajungă noul prim ministru al ţării, în urma adoptării de către Parlament a moţiunii de cenzură împotriva premierului Emil Boc şi a Cabinetului său. Aceşti intelectuali de Balta Albă şi Berceni, tobă de ură neoprotestantă, au uitat, în elanul lor demolator, că, ori de câte ori a fost nevoie, de-a lungul veacurilor, marii ierarhi ai acestei ţări au adăugat la grija păstoririi enoriaşilor şi salvarea intereselor neamului, asumându-şi, în momente de cumpănă, inclusiv administrarea treburilor curente, fie în calitate de prim sfetnici ai domnilor pământeni, fie, cum a fost cazul dr. Elie Miron Cristea, în calitate de prim ministru al primului guvern al dictaturii regale a lui Carol al II-lea, începând cu data de 10 februarie 1938, până la moartea sa, în 6 martie 1939. Într-o perioadă de mare nebunie politică, ierarhul cărturar s-a pus în slujba interesului naţional, încercând salvarea României de la dezastru şi chiar de la dispariţie. La circa 70 de ani distanţă, ţara se află, din nou, din păcate, într-o situaţie critică. Ea are nevoie să fie condusă de caractere. Iar P.F. Daniel a demonstrat că este un caracter deosebit, dar şi că este un om de care ţara ar avea mare nevoie. Eventuala lui numire şi acceptare într-o astfel de înaltă demnitate ar fi, în opinia noastră, extrem de utilă şi benefică intereselor naţionale. Să nu uităm că un alt mare ierarh, arhiepiscopul Makarios al III-lea al Ciprului (preşedinte între anii 1960-1977, şi-a dat viaţa chiar pentru salvarea ţării şi poporului său. Deci, personal, nu văd nimic de luat într-o băşcălie grosieră, la asocierea numelui P.F. Daniel cu ideea de a i se încredinţa demnitatea de prim ministru. Mai mult chiar, experienţa, cultura şi energia deosebite ale înaltului ierarh, ca şi relaţiile sale externe ar fi esenţiale în aceste momente de încercare şi grea cumpănă pentru această ţară.
Dacă, în 1990, ar fi existat înţelepciunea minimă a noilor conducători ai României de a încredinţa conducerea Ministerului de Externe nu unui anonim Sergiu Celac, fost tălmăcitor al lui Ceauşescu, impus, probabil de organele de represiune, ci marelui cărturar şi ierarh dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul de atunci al Ardealului, România ar fi putut evita multe din nenorocirile ce s-au abătut asupra ei pe plan extern. Pentru că marele ierarh, cunoscut şi preţuit în marile cancelarii bisericeşti, dar şi diplomatice ale lumii, nu ar fi negociat în genunchi sau din poziţii de inferioritate cu partenerii externi ai acestei ţări şi ar fi obţinut, cu certitudine, multe avantaje pentru ţara sa. S-a pierdut atunci o uriaşă şansă de a ieşi demni şi verticali în lume în numele unei ţări care, din cauze interne, dar şi datorită unor conjuncturi internaţionale trăise, vreme de aproape 50 de ani, la periferia lumii civilizate.
Acum, din nou, ne aflăm într-o situaţie critică. Din nou, clasa politică – în realitate o adunătură de „băieţi de băieţi” – în loc să se dedice problemelor pe care le aşteaptă oamenii, cei guvernaţi, adică, irosesc şi puţinul, ca şi capital politic şi diplomatic, pe care îl mai are această ţară, aruncând poporul român nu doar în braţele disperării, ci şi într-o sărăcie cruntă. Aşadar, ţara are o acută şi rapidă nevoie de înţelepciunea, energia şi devotamentul unor oameni mai presus de tentaţiile meschine ale îmbogăţirii peste noapte. Iar P.F. Daniel este un asemenea om. Deci numirea lui ca prim ministru mi s-ar părea mult mai importantă şi eficientă decât a actualului primar al Sibiului. Spre deosebire de acesta din urmă, care a condus, cum a condus, un oraş, P.F. Daniel conduce, cu rezultate excepţionale, o Biserică naţională.
Eu, însă, nu cred că se va ajunge la o astfel de situaţie.
2 Facem o minimă şi necesare precizare: Biserica nu are nevoie de mila unui Becali sau a oricărui alt îmbogăţit peste noapte, prin jaf şi furt. Ea are nevoie doar de legi cooerente şi măsuri riguroase şi permanente, nu conjuncturale, indiferent de cum se numesc cei aflaţi la putere.
3 Tot ca deputat am donat, din veniturile proprii, zeci de milioane de lei unor lăcaşe de cult: mănăstiri şi biserici din judeţul Cluj. Am contribuit concret inclusiv la construirea casei parohiale din localitatea Palatca, judeţul Cluj. Dar niciodată nu am pretins preoţilor, indiferent de cult, ca, în schimbul donaţiilor mele, aceştia să intervină printre enoriaşii lor şi să mă susţină din punct de vedere politic. Am avut, în schimb, surpriza ca, de exemplu, preotul paroh din Palatca, însoţindu-l pe candidatul altui partid politic (dar al cărui membru pare a fi fost respectivul preot) la Primăria din Palatca, să profereze, în cârciuma satului, atacuri directe la adresa mea, deşi casa în care urma să locuiască era ridicată cu contribuţia mea financiară şi materială substanţială. Revoltaţi, enoriaşii, din proprie iniţiativă, l-au obligat pe preotul blasfemiator să părăsească localitatea lor. În cele din urmă, cu multă ruşine, el s-a retras într-o parohie din judeţul Bistriţa-Năsăud. Nu a mai avut niciodată curajul să dea ochii cu mine. Dar, în mod indirect, am aflat că îşi regreta sincer faptele.
Cu toată această experienţă amară, dar nu şi singura, nu am nutrit niciodată resentimente clerului şi, din toate funcţiile de demnitate publică deţinute de-a lungul vremii, am susţinut orice proiect care viza sprijinirea activităţii religioase şi a slujitorilor Bisericii.

Iranul – încotro?

Peste câteva zile Iranul va sărbători cea de-a 31-a aniversare a Revoluţiei islamice, care a pus capăt existenţei multiseculare a uneia dintre cele mai renumite şi puternice monarhii din istoria omenirii. În contextul actual, însă, această aniversare are toate şansele să treacă aproape neobservată întrucât autorităţile de la Teheran sunt angajate cu prioritate într-o dispută internaţională de proporţii, ce ar putea avea consecinţe nebănuite nu numai asupra propriei ţări sau a păcii şi stabilităţii în regiune ci, aşa cum s-a văzut deja, şi pe un plan mult mai larg, extins până la frontiera răsăriteană a Europei, respectiv până la graniţa României.
După cum se ştie, Iranul este a 18-a ţară în lume, ca suprafaţă, sensibil egală cu suprafaţa Alaskăi, dar de aproape 7 ori mai mare decât cea a României. După cum se ştie, în 1979, el a fost iniţiatorul unei sângeroase şi intens contestate (pe plan extern) revoluţii islamice, dar se confruntă în prezent cu o situaţie extrem de complexă, pentru care, se pare că nu a găsit, din păcate, până în acest moment soluţii politico-economice sau diplomatice corespunzătoare şi viabile.
De la detronarea Şahului, în anul 1979, şi transformarea Iranului din monarhie absolutistă în Republică Islamică, economia ţării a cunoscut o dezvoltare incontestabilă, înregistrându-se mutaţii semnificateive atât în plan demografic, cât şi social – economic, dar, în prezent, trebuie să facă faţă unui intens proces de poluare a aerului în special în zonele urbane, despăduririi exagerate, creşterii şeptelului şi suprasolicitarea păşunilor, deşertificarea, poluarea cu petrol, în special în zona Golfului Persic, degradarea solului ca urmare a salinizării, insuficiente resurse de apă potabilă şi ca rezultat direct al poluării apei, dar mai ales un intensificat proces de urbanizare.
Deşi ar fi fost de aşteptat ca, după căderea monarhiei, ţara să cunoască un proces real de democratizare, acest lucru nu a fost posibil datorită preluării puterii de unele grupuri având legături cu cercurile funamentaliste islamice care, în cazul de faţă, şi-au dovedit incapacitatea de a orienta cu adevărat ţara spre democratizarea reală, în deplin consens cu aşteptările justificate ale majorităţii locuitorilor ei.
O expresie directă a acestei stări confuze o reprezintă, în opinia noastră, faptul că, la peste 30 de ani de3 la Revoluţie, încă mai asistăm la un proces de confruntare, nu odată sângeroasă, între diverse grupări politice, având legături şi determinări clare din partea unor cercuri islamice vizibil ostile procesului de democratizare reală, în raport cu felul cum acest proces este înţeles şi aplicat în mediile occidentale. Din păcate, în structura politică a Iranului mai sunt menţinute o serie de instituţii care se opun ruperii definitive cu trecutul şi eliminării influenţei destabilizatoare a unor forţe politice de sorginte religioasă, aflate sub controlul aproape total al factorilor politici şi de decizie islamică, fundamentalistă. Am în vedere, în acest sens, menţinerea cu puteri discreţionare a „Gardienilor revoluţiei”, instituţie ce intervine adeseori în procesul politic intern, inclusiv în privinţa desfăşurării democratice a alegerilor sau asupra formei finale a unor legi sau decizii luate de organele deliberative şi legislative din Iran. Pentru a fi mai tranşanţi, atragem atenţia că forma definitivă a unui act normativ în Iran nu este luată de Parlamentul acestei ţări, ci de structurile islamice subordonate total intereselor ayatolahilor şi mulahilor, adevăraţii lideri ai ţării.
O astfel de situaţie a făcut posibilă apariţia în viaţa publică a ţării a unor personaje ca actualul preşedinte Mahmoud Ahmadinejad, cunoscut pentru excesele sale încă din tinereţe, când se pare, s-a aflat printre tinerii care au atacat şi vandalizat reprezentanţa diplomatică americană şi au luat ostatici un număr însemnat de reprezentanţi diplomatici ai acestei ţări acreditaţi la Teheran, ţinându-i ostatici până în anul 1981. Ultimul scrutin prezidenţial ce a avut loc în anul 2009 a făcut să fie contestată vehement realegerea lui Ahmadine jad pentru un nou mandat şi a condus la violente demonstraţii de stradă, care au obligat autorităţile să lanseze nu doar atacuri armate împotriva contestatarilor, ci şi numeroase arestări menite a elimina orice formă de protest din partea opoziţiei, a majorităţii populaţiei acestei ţări. Din păcate, pentru regimul său, Mahmoud Ahmadinejad nu a reuşit, nici până în acest moment, să clarifice definitiv acuzaţiile ce i-au fost adresate, chiar dacă, în cele din urmă, cu concursul forţelor fundamentaliste a reuşit să depună jurământul pentru un al 2-lea mandat.
Încă de la preluarea puterii pentru primul mandat, preşedintele Ahmadinejad a reuşit o „performanţă” de neinvidiat şi anume aceea de a stârni îngrijorare şi preocupare în cercurile politice şi diplomatice la nivel mondial, îndeosebi prin decizia sa de a angaja ţara într-o veritabilă cursă a înarmărilor nucleare. Nu mai punem aici la socoteala şi declaraţiile sale repetate îndreptate împotriva Israelului, nu numai datorită faptului că a fost contestat dreptul de existenţă al acestei ţări, inclusiv prin chemarea adresată la ştergerea de pe faţa pământului a acesteia, ca şi prin negarea vehementă a Holocaustului, deci implicit a dramei poporului israelian în timpul celui de al doilea război mondial. În deplin consens cu politica aventuristă şi iresponsabilă noul număr 1 al politicii Iranului s-a ambiţionat să înzestreze Iranul cu armament nuclear, în intenţia sa de a exercita ameninţări şi presiuni în primul rând în regiunea Golfului Persic, dar şi în împrejurimi, ameninţând echilibrul geopolitic, dar şi existenţa, propriu-zisă, a unor state, dar şi alte zone situându-se în ultima vreme în centrul unor sângeroase confruntări militare şi susţinând, cu armament şi alte resurse forţele fundamentaliste şi extremiste din Irak sau devenind unul din susţinătorii unor forţe extremist-teroriste ce acţionează în zonă.. În acest context, este de înţeles îngrijorarea produsă, în special la Washington, de hotărârea Iranului de a se angaja într-o periculoasă politică nucleară. Preşedintele Ahmadinejad, în pofida tuturor demersurilor făcute de la Washington sau de alte cancelarii diplomatice, dar şi a soluţiilor propuse, a respins sistematic, soluţiile paşnice, invocând faptul că, în realitate, politica sa nu ar avea caracter nuclear, ci ar fi subordonată strict intereselor economice şi de apărare ale ţării, accesul Iranului la resursele atomo-nucleare vizând, de fapt, sporirea capacităţii energetice a ţării.
Cu toate acestea autorităţile de la Teheran au respins sistematic solicitările justificate ale organismelor internaţionale de a permite controlul inspectorilor internaţionali, respectiv transferul îmbogăţirii uraniului altor state, respectiv Rusia sau Franţa, astfel încât materialul prelucrat să nu permită folosirea uraniului în scopuri militare.
Noul preşedinte al SUA, Barack Obama, promotor al unei politici a dialogului în vederea eliminării surselor de tensiune şi confruntare în arena internaţională, a fost refuzat sistematic de liderii de la Teheran, care continuă să se situeze pe o poziţie de sfidare şi confruntare în pofida riscurilor trecerii la sancţiuni drastice, împotriva ţării, de către factorii de decizie inclusiv de ONU şi Consiliul de Securitate. Atitudinea autorităţilor de la Teheran, beneficiează, din păcate, de sprijinul amplu al unor ţări ca Rusia şi China, ca urmare a intereselor economice, dar şi politico-militare pe care aceste ţări le au în regiune. O dovadă în acest sens o constituie şi faptul că, urmare a opoziţiei făţişe, mai ales a Chinei, încă nu s-a putut, trece la măsuri sancţionatorii, la nivelul Consiliului de Securitate, împotriva Iranului, fapt menit a menţine starea de tensiune şi de maximă îngrijorare a unor ţări din regiune, care se simt direct ameninţate de politica autorităţilor de la Teheran.
Evoluţia din ultima perioadă pe scară mondială ne demostrează faptul că marile puteri, îndeosebi SUA, sunt decise să nu lase la nesfârşit nesancţionată politica aventuristă a Teheranului, dovadă elocventă în acest sens o constituie în opinia noastră şi decizia extrem de rapidă luată de Washington de a instala, în Dobrogea, dispozitive militare menite de a contracara eventualele atacuri iraniene îndreptate împotriva unor ţinte din Europa răsăriteană sau centrală, dar şi crelşterea prwezenţei militare americane în zona Golfului Persic, prin creşterea efectivelor militare şi a dotării aferente a acestora.
Nu discutăm acum şi aici de comportamentul bizar al autorităţilor de la Bucureşti care, fără a avea girul Parlamentului sau al poporului român, au achiesat în grabă la ordinele primite de la Washington . Nu putem înţelege cum un şef de ţară, asemenea lui Traian Băsescu, care susţine că apără interesele românilor, a putut reacţiona cu o viteză suspectă la doleanţele unui şef de stat străin, transmise pe căi nediplomatice, prin intermediul unei cucoane, care parcă ar fi venit la Bucureşti cu niscaiva treburi în Piaţa Matache şi fiind, deci, în trecere prin Bucureţti a fost solicitată să treacă şi pe la Cotroceni să-i transmită lui Traian Băsescu dispoziţiile lui Barack Obama .
Dacă analizăm cu obiectivitate situaţia actuală din Iran, suntem nevoiţi să subliniem, caracterul extrem de periculos al politicii promovate de autorităţile acestei ţări ca şi riscul real, de a asista, într-un viitor nu foarte îndepărtat, inclusiv la un atac militar, de proporţii împotriva acestei ţări cu consecinţe devastatoare şi cu posibilitatea distrugerii unei mari părţi a tezaurului cultural şi arheologic excepţional pe care îl are şi care este parte a patrimoniului cultural universal.
Ar fi de dorit ca, în acest context politic tensionat, şi autorităţile române să facă, în sfârşit, dovada apărării interesului naţional, neangajând ţara doar de dragul unei posibile susţineri personale de la Washington a aventurismului promovat de preşedintele ţării, el însuşi evident încă destul contestat în urma recentelor alegeri pentru un nou mandat, la fel ca şi confratele său iranian. Cu singura excepţie că, deşi nemulţumiţi, românii nu au recurs la proteste de stradă şi că forţwele represive n-au fost, aşadar, nevoite nici să împuşte, nici să tortureze, nici să-i aresteze pe contestatarii lui Traian Băsescu şi ai legalităţii celui de-al doilea tur al scrutiinului.

Dr. Dan BRUDAŞCU

Note:
1 Chiar dacă unii ar putea susţine că noile decizii în materie militară ale CSAŢ sunt în consens cu interesele naţionale, sporind şansele de asigurare a securităţii ţării, trebuie să arătăm că, în acelaşi timp, prin amplasarea unor elemente din cadrul programului militar al „SCUTULUI” pe teritoriul Românie, s-a ajuns la situarea ţării noastre ca ţintă a unor posibile atacuri viitoare, inclusiv din partea unor grupări teroriste. Aşadar, noua decizie ni se pare cu totul pripită, răspunzând, în mod slugarnic, fără o analiză temeinică, unui dictat al celor de la Washington.
Prin alegerea zonei Dobrogei, SUA nu numai că nu fac nici un serviciu real ţării noastre în materie de securitate a teritoriului naţional, dar, dimpotrivă, sacrifică, cu sânge rece, România şi poporul român, făcându-l ţintă a unor atacuri, inclusiv nucleare.
Nu excludem ca această decizie să fie făcută chiar cu acordul Moscovei, care, de ochii lumii, protestează împotriva amplasării echipamentelor militare ale SUA pe teritoriul României. În realitate, sunt create condiţii Moscovei de „sancţionare” pe viitor a României, inclusiv prin majorări de preţuri la energie mult peste nivelurile plătite chiar şi de o serie de state vest europene. Pe de alta, instalarea acestor echipamente SUA în Dobrogea va fi folosită de Rusia ca pretext pentru a-şi menţine bazele militare şi depozitele de armament pe teritoriul Basarabiei, ca şi încurajarea făţişă a grupărilor comuniste, declarate ca ostile cauzei României, în poziţii importante în viaţa social politică a Basarabiei.
Personal, dezavuez graba cu care, din raţiuni exclusiv personale şi partinice, care, însă, n-au absolut nimic în comun cu interesele noastre naţionale, executivul şi preşedintele s-au grăbit să dea curs dictatului nord american.
Sunt convins că, dacă ar fi fost cu adevărat un câştig, puternica diasporă poloneză din SUA ar fi insistat ca scutul să fie instalat în această ţară, nicidecum la Marea Neagră. Unde mai pui că o mare parte din costuri vor fi, ca în cazul trupelor de pe diferite fronturi de operaţiuni, susţinute de la bugetul nostru naţional, făcând tot mai săracă, cenuşie şi greu de suportat viaţa românilor.
Întrucât este o chestiune vitală pentru interesele poporului român, mă aştept ca factorii politici ai ţării să insiste pe organizarea unui referendum naţional. Această chestiune, nicidecum Parlamentul unicameral, reprezintă o miză majoră, care priveşte viaţa noastră a tuturor, dar şi a generaţiilor viitoare de români. Nimeni, nici preşedintele, nici guvernul, nici Parlamentul nu-şi pot asuma o astfel de răspundere, sacrificând viitorul şi siguranţa acestei ţări şi a locuitorilor ei.
2 Din câte ştiu, România are o ambasadă la Washington. Preşedintele nord-amwerican ar fi trebuit, conform uzanţelor diplomatice, respectând independenţa şi suveranitatea României, să îl convoace pe ambasadorul român la Casa Albă sau să fi trimis un înalt funcţionar de stat sau diplomatic la Bucureşti pentru a avea o întâlnire oficială cu şeful Statului Român. Din câte ştiu, cel puţin oficial, România nu este nici colonie, nici stat care şi-a pierdut sau a renunţat la atribuţiile sale de ţară independentă şi suverană.
Indiferent cât de mare este disperarea unor guvernanţi români de a fi băgaţi în seamă de „marele licurici”, o astfel de atitudine slugarnică, precipitată este, în realitate, o trădare a intereselor naţionale ale ţării noastre. De obicei, până acum, prezenţa de militari şi echipamente militare străine ope teritoriul unei ţări, aşa cum este şi cazul de faţă, trebuie să primească girul Parlamentului ţării respective. Aceste organism nu trebuie pus în faţa faptului împlinit, indiferent de situaţia în sine.
Dezavuăm, cu toată tăria, luarea de măsuri de importanţă vitală, „pe picior” şi cerem insistent să se respecte, în primul rând legea, dar şi principiile şi atribuţiile instituţiilor democratice din stat.
SUA, prin instalarea de echipamente pe teritoriul Dobrogei, sacrifică, în realitate, pe mulţi ani de acum înainte, interesele vitale ale poporului român şi sporeşte riscul ca ţara noastră să devină ţintă a unor posibile atacuri din partea unor state din Orientul Apropiat sau Mijlociu sau a unor grupări extremist teroriste.
Românii au dreptul să fie consultaţi pentru că decizia luată nu se limitează, în timp, la un mandat prezidenţial sau parlamentar, pentru a se putea invoca, aşa cum au făcut deja unii ciumpalaci de presă, că, perin alegeri, poporul a delegat competenţe şi atribuţii, inclusiv în materie de securitate şi apărare, preşedintelui sau parlamentarilor. Chestiunea, fiind extrem de gravă şi vitală pentru viitorul României, nu poate fi tratată cu indiferenţă, nici în suspectă grabă. Credem că, analizând, la rece, toate „binefacerile” pe care ni le-au furnizat SUA în ultimii 20 de ani, a venit vremea să ne dovedim verticali şi responsabili, nu slugarnici şi laşi, şi chiar să spunem „NU”, atunci când interesele noastre nu coincid cu demersurile lor în regiune.