Excelenţei Sale Domnul Oszkár FÜZES, ambasadorul Republicii Ungaria la Bucureşti

20 Martie 2010

Scrisoare deschisă

Excelenţa Voastră,

Mă văd nevoit să vă adresez această scrisoare deschisă, nu în calitate de om politic, pentru că, în momentul de faţă, nu mai sunt membru al nici unei formaţiuni politice româneşti, ci în calitate de intelectual român, îngrijorat (dar nu speriat; noi, românii nu suntem deloc speriaţi de excesele extremiste ale unor nostalgici, cuprinşi în coloana a V-a a revizionismului unguresc) de înrăutăţirea raporturilor interetnice în ţara mea.
Urmărind cu atenţie de câţiva ani atitudinea diplomaţiei şi clasei politice maghiare nu numai faţă de România, ci faţă de toate ţările vecine unde trăieşte o minoritate maghiară, trag concluzia că această deteriorare a situaţiei se datorează în foarte mare măsură încurajării, repetate şi în mod oficial, de către oficialităţile maghiare, a unor astfel de atitudini de tip revizionist revanşard, în pofida declaraţiilor oficiale ale tuturor guvernelor, ce s-au perindat la conducerea Ungariei după 1990, că respectă acordurile şi înţelegerile internaţionale ce definesc şi stabilesc graniţele naţional statale ale statelor europene. Deşi, sub acest aspect al declaraţiilor, ar fi greu cuiva să impute ceva guvernelor maghiare, în practică constatăm o reluare, în forme mult mai viclene şi violente, a politicii revizionist revanşarde iniţiată şi promovată atât de forţele hortyste cât şi de cele comuniste maghiare. O nefericită atenţie, sub acest aspect, a fost acordată Transilvaniei, guvernanţii de la Budapesta făcându-se că au uitat că, după anul 1918, acest teritoriu este parte componentă, indivizibilă şi inalienabilă a teritoriului naţional românesc şi, deci, că este o jignire adusă majorităţii populaţiei româneşti şi conducerii Statului Român că o serie de fanatici politicieni budapestani continuă să planifice sărbătorirea numeroaselor zile naţionale ale Ungariei, nu în Ungaria, cum ar fi normal, ci pe teritoriul României, sfidând realitatea politică şi istorică şi urmărind, probabil, reacţii ferme din partea cetăţenilor români, care refuză să înţeleagă şi să accepte astfel de periculoase şi perverse jocuri politice, în care văd, în mod justificat, o sfidare a lumii civilizate şi a tuturor celor care se opun încurajării şi escaladării de noi conflicte pe criterii etnoice între statele europene. Teoretic, în momentul aderării sale la UE şi ţara Dumneavoastră a acceptat aceste principii legate de inviolabilitatea şi nemodificarea graniţelor de stat convenite pe baza unor acorduri internaţionale la sfârşitul războaielor mondiale ce au pustiit continentul nostru şi au creat atâta suferinţă şi pierderi de vieţi omeneşti.
Probabil, Excelenţă, că, ţinând cont de „abilitatea” cu care ne-a obişnuit deja diplomaţia maghiară, veţi încerca să susţineţi că o asemenea măsură vi se pare firească. Într-o astfel de eventualitate îmi permit să vă întreb de ce, într-un astfel de caz, preşedintele Ungariei sau alţi demnitari maghiari nu au găsit de cuviinţă să organizeze sărbătorirea zilelor naţionale ale ţării Dumneavoastră (de ce, oare, chiar atât de multe!?!) şi în ţări ca SUA, Germania, Australia, Canada etc., unde, la fel ca în România, Serbia, Slovacia, trăieşte o consistentă minoritate maghiară care, dacă ar rămâne în picioare, argumentele Dumneavoastră, are la fel de mult ca minoritarii maghiari din statele vecine, drept să vă pretindă să nu îi mai neglijaţi, cu atât mai mult cu cât părăsirea ţării lor de baştină a fost rezultatul suferinţelor trăite în perioada în care aveau calitatea de cetăţeni maghiari, dar care n-au putut tolera excesele extremiste sau comuniste ale guvernelor aflate la putere la Budapesta.
Excelenţa Voastră, cele de mai sus reprezintă doar o parte din motivele pentru care cred că zelul depus de şeful statului maghiar şi de alţi înalţi demnitari politici este cu totul exagerat şi nejustificat. În ultimii ani, şi prestaţia reprezentanţilor diplomatici ai Ungariei, deci inclusiv a Dumneavoastră lasă foarte mult de dorit şi datorită faptului că ei incalcă, cu bună ştiinţă, dreptul internaţional şi practicile diplomatice civilizate, obişnuite, prin faptul că îşi depăşesc competenţele legale şi atribuţiile stabilite de dreptul internaţional.
Ca să fiu cât se poate de clar înţeles, cu tot respectul cuvenit funcţiei Dumneavoastră, subliniez că găsesc un abuz inadmisibil din partea Dumneavoastră ceea ce aţi făcut cu prilejul recentei Dumneavoastră vizite în judeţul Cluj. Mă folosesc în acelaşi sens de relatările ziarului „Făclia” din datele de 13, 14-15 martie a.c., care relatează despre întâlnirea pe care aţi avut-o, la Turda, cu unii reprezentanţi ai comunităţii maghiare din zonă. Domnia Voastră pare a fi uitat că persoanele respective sunt cetăţeni ai statului român, iar soluţionarea problemelor acestora, inclusiv a celor ce privesc viaţa lor comunitară, este o obligaţie şi un atribut legal, exclusiv al autorităţilor româneşti. Având în vedere faptul că, după 1990, minorităţii maghiare i s-au creat posibilităţi pe care, Dumneavoastră şi guvernul maghiar nu le asiguraţi pe teritoriul Ungariei post-trianonice respectiv, prezenţa în Parlament şi asocierea, aproape fără întrerupere a UDMR la guvernare, indiferent de culoarea politică a majorităţii ce formează guvernul. Nu aveţi, prin urmare, Excelenţă, absolut nici un motiv să susţineţi că rezolvarea unor probleme, ce intră în competenţa şi obligaţiile autorităţilor române şi exclusiv ale acesteia, ar necesita intervenţii speciale din partea Dumneavoastră ca reprezentant oficial şi diplomatic al Ungariei.
Consider, prin urmare, o lipsă inadmisibilă de respect faţă de ţara în care sunteţi acreditat ca diplomat să vă erijaţi Dumneavoastră în postura celui care îşi poate permite să intervină şi să ia măsuri ce privesc exclusiv atributele constituţionale ale autorităţilor române centrale şi locale. Cine vă permite o astfel de intervenţie, contrară atribuţiilor şi competenţelor unui diplomat străin? De ce, dacă tot doriţi să fiţi util şi să daţi dovadă că în Ungaria democraţia nu este doar o vorbă în vânt, de ce nu cereţi guvernului ţării Dumneavoastră să aplice aceleaşi proceduri şi standarde în relaţia cu minorităţile etnice, punând astfel capăt sălbaticului şi primitivului proces de maghiarizare şi deznaţionalizare pentru care cheltuiţi anual sume imense, la fel ca în perioada odiosului regim horthyst.
Sunt ferm convins, Excelenţă, că dacă Dumneavoastră aţi fi avut un astfel de comportament în USA sau în oricare altă ţară vest europeană democratică şi civilizată, în cel mult 24 de ore aţi fi fost declarat persona non-grata şi aţi fi fost expulzat pentru încălcarea atribuţiilor ce vă revin ca şi pentru aducerea der atingeri grave şi inadmisibile demnităţii statului în care v-aţi fi desfăşurat activitatea.
O altă, după părerea mea, gafă pe care aţi făcut-o, a fost aceea de a cere, imperativ, primarului municipiului Cluj-Napoca să ia măsuri speciale pentru protejarea unor monumente funerare din cimitirele de pe raza municipiului, care ar face obiectul unor nepermise vandalizări din partea unor forţe extremiste. Personal, condamn şi dezavuez, dacă există cu adevărat, orice fel de astfel de manifestări şi consider că ele sunt inadmisibile şi deloc justificate într-o lume civilizată. Nu deţin date concrete care să confirme sau infirme acuzaţiile Dumneavoastră, dar vă asigur că, în cazul în care ele se dovedesc a fi reale, le voi condamna în mod public, considerându-le ca semne ale unor atitudini primitive, pe care nu le mai putem tolera. Înainte de a fi formulat o asemenea cerere, cred că domnia voastră are obligaţia minimă de a clarifica românilor motivele pentru care guvernul de la Budapesta a încurajat mutilarea mormintelor unor minoritari, cetăţeni maghiari, inclusiv din cadrul etniei române, pe care i-a obligat la folosirea, pe crucile mormintelor, exclusiv de nume maghiare sau maghiarizate. De asemenea, tot înainte de a cere imperativ intervenţia unui primar român, poate reuşiţi să explicaţi românilor de ce, de ani de zile, autorităţile de la Budapesta refuză obstinat restituirea către deţinătorii lor de drept a bunurilor mobile şi imobile ce aparţin Fundaţiei Gojdu, sau, dacă tot este vorba de morminte, de ce primarul Budapestei nu mişcă un deget măcar pentru a feri de la distrugere completă mormântul lui Emanuil Gojdu din cimitirul Kerepessi, aflat într-o avansată stare de deteriorare. Să fie aceasta recunoştinţa postumă a ungurilor faţă de contribuţia excepţională a acestui jurist român la reforma şi modernizarea dreptului penal al Ungariei, ca şi la alte fapte importante de cultură care au sporit, la vremea lor, prestigiul ţării Dumneavoastră?
Nu în ultimul rând, vă mai solicit, Excelenţă, să motivaţi, credibil, refuzul nejustificat (care încalcă şi prevederile unor acorduri internaţionale) ale autorităţilor Dumneavoastră de stat de a ni se restitui partea din Arhivele Naţionale de la Budapesta ţinute încă, după mai bine de 90 de ani, prizoniere în arhivele din Budapesta. După ce veţi explica coerent şi civilizat măcar aceste aspecte, abia după aceea veţi avea dreptul, Excelenţă, să formulaţi, pe un ton civilizat însă, solicitări şi nu dispoziţii adresate primarului municipiului Cluj-Napoca sau oricărui alt demnitar al statului naţional român suveran şi independent, pentru că România nu este o provincie aflată sub ascultarea altui stat străin.

Primiţi, Excelenţă, asigurarea stimei şi consideraţiei ce o am faţă de valorile culturii şi spiritualităţii ţării Dumneavoastră.

Dr. Dan BRUDAŞCU,
cetăţean român şi european

Anunțuri

Invitaţie pentru cunoaşterea poeziei şi spiritualităţii tunisiene

16 Martie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Ion CRISTOFOR – este una dintre cele mai dinamice şi interesante prezenţe din lumea poeziei şi culturii clujene şi transilvane.
Doctor în filologie (din 2001) şi autor a numeroase volume de poezie, eseistică şi traduceri, Ion CRISTOFOR domină, de câţiva ani de zile – şi pe bună dreptate –, scena lirică clujeană unde l-au impus volume ca: „În odăile fulgerului” (1982), „Cina pe mare” (1988), „Marsyas” (2001), „Sărbătoare la ospiciu” (2004), „O cuşcă pentru poet” (2007), respectiv „Angore et Taedio” (2009).
Ca exeget şi critic literar, autorul a mai semnat volumele: „Aron COTRUŞ exilatul” (1999) – în care valorifică editorial o parte din teza sa de doctorat, „Scriitori belgieni” (2000), „Lecţia tenebrelor” (2000), „Seneffe sau Vocaţia dialogului” (2002), „Scriitori din Ţara Sfântă”, vol. I-III (2000, 2002, 2004) – volum care îl consacră drept unul dintre cei mai pertinenţi observatori ai fenomenului literar din Israel, scoţând la lumină numeroase talente remarcabile din rândul scriitorilor israelieni de origine şi limbă română, „Memoria exilului românesc”, în colaborare cu poeta Maria PAL, o altă lucrare de referinţă în opinia noastră în valorizarea operelor uitate sau neglijate ale autorilor de limbă română cu un destin aparte, obligaţi de o istorie stupidă şi ostilă să-şi părăsească meleagurile natale, dar nu şi devoţiunea faţă de frumuseţea cuvântului scris.
Bibliografia scrierilor lui Ion CRISTOFOR cuprinde volume ca „Nicholas KALANOY sau Avatarii unui peregrin” (2003 şi 2005), „Aron COTRUŞ între revoltă şi rugăciune” (2003), „Amurgul zorilor – convorbiri cu M. GURMAN (2005), „Francofonie şi dialog” (2006), „Românitate şi exil” (2006), „Belgia sau regatul poeţilor”. (2007), „Oameni, gânduri şi cărţi” (2008).
Poetul a tradus, totodată, cu mult har şi pricepere, din limba franceză, o serie de nume remarcabile ale poeziei universale cum ar fi Philippe JONES, Paul EMOND, Alain PETRE, Alain JADOT, Liliane WOUTERS, Jean LOUVET, Takashi ARIMA, iar, recent, respectiv în 2010, a publicat volumul antologic „Poeţi din Tunisia”, care cuprinde poeme din creaţia a 33 dintre cei mai valoroşi poeţi contemporani ai acestei ţări. Antologia se deschide cu o prefaţă – eseu intitulată Tunisia – ţară a poeziei în care poetul traducător confirmă faptul că nu este doar un simplu degustător al frumosului liric, ci în primul rând un cunoscător al fenomenului cultural şi poetic din această ţară arabă.
Cu deosebită onestitate Ion CRISTOFOR îl avertizează pe eventualul său cititor că: „Am alcătuit aici o mică panoramă a poeţilor tunisieni de limbă franceză, selectând reprezentanţi ai diverselor generaţii literare. Tentaţi să dăm o imagine cât mai apropiată de spiritul Tunisiei profunde, am prezentat şi câţiva poeţi ce scriu exclusiv în dialectul tunisian al arabei….”
Într-un mesaj pe care ni-l adresează Excelenţa Sa doamna Saloua BAHRI, Ambasadoarea Republicii Tunisiene la Bucureşti, se arată faptul că: „Tunisia a contribuit de-a lungul întregii sale istorii prin oamenii săi de litere şi de cultură, prin poeţii şi scriitorii săi la îmbogăţirea culturii universale şi a fost mereu un partener activ în răspândirea principiilor şi idealurilor universale, militând în favoarea adoptării lor scară largă, precum şi apărării lor ca soclu de valori şi idealuri comune care unesc toate fiinţele umane”.
Această antologie este remarcabilă şi datorită faptului că, în cazul fiecăruia dintre poeţi, traducătorul ne oferă succinte informaţii bio-bibliografice, insistând îndeosebi pe evidenţierea activităţilor poetice şi literare şi pe enumerarea celor mai importante volume de poezie şi literatură publicate şi semnate de aceştia.
Aşadar, Ion CRISTOFOR oferă cititorului interesat date şi informaţii pertinente care să-l apropie şi mai mult de înţelesul nu odată abscons al semnificaţiilor şi valenţelor estetico-literare ale textelor poetice selectate, traduse şi incluse în corpusul acestui volum.
Aşa cum ne avertizează, de altfel, autorul traducător, cel ce se va aventura la lectura acestei antologii va descoperi un univers poetic cu voci puternice, distincte şi pline de originalitate, de prospeţime şi vigoare. Un astfel de volum, oarecum în premieră în peisajul cultural clujean şi românesc era extrem de necesar deoarece, aşa cum subliniază distinsul ambasador tunisian: „Tensiunile şi divergenţele pe care le cunoaşte azi lumea impun revenirea la aceleaşi principii şi idealuri pentru a le pune cât mai bine în slujba înţelegerii dintre popoare şi a construi punţi de comunicare şi de complementaritate între culturi şi civilizaţii, pentru a întări spiritul de concordie şi a mobiliza forţele binelui peste tot în lume în spiritul cooperării şi solidarităţii între Naţiuni”.
Tot înaltul diplomat tunisian este de părere că aceasta este de fapt semnificaţia operei domnului Ion CRISTOFOR în favoarea apropierii dintre culturi şi a unei mai bune cunoaşteri a Tunisiei în rândul poporului român cunoscut pentru nivelul său intelectual ridicat.
Ca unul care am acordat la rândul meu atenţie creaţiei poetice a spaţiului arab , inclusiv a celui tunisian, pot spune că ne aflăm în faţa unei lucrări cu totul remarcabile, atât în ceea ce priveşte selecţia autorilor incluşi, cât mai ales a calităţii excepţionale a traducerii în limba română a acestor poeme. Cu multă pricepere şi har, Ion CRISTOFOR găseşte întotdeauna echivalentele cele mai fericite sub aspect estetico-literar, traducerea lui nefiind cu nimic inferioară originalului franţuzesc pe care l-a folosit. Îmi este greu, pentru ilustrare, să mă opresc la un singur exemplu, pentru că fiecare dintre poeme dovedeşte că ne aflăm nu numai în faţa unui excepţional traducător, dar şi a unui greu de egalat cunoscător al posibilităţilor de expresie lirică şi plastică ale limbii române. Credem că, prin astfel de lucrări, asemenea antologiei poetului Ion CRISTOFOR – Poeţi din Tunisia – se oferă iubitorului de poezie, mai ales acum, în preajma Zilei Mondiale a Poeziei, o şansă în plus de cunoaştere a temperaturii actului poetic contemporan pe diverse paralele şi meridiane ale lumii contemporane.
Ne însuşim aşadar întru-totul opinia Excelenţei Sale, doamna Ambasador Saloua BAHRI, exprimată mai sus, şi am convingerea că recenta antologie a lui Ion CRISTOFOR va „face mai cunoscută cultura tunisiană în România” şi va reprezenta semnul respectului pe care îl nutrim pentru această ţară şi poporul ei cu prilejul Sărbătorii zilei sale naţionale, care marchează celebrarea independenţei Tunisiei, proclamată la 20 martie 1956.


Ziua mondială a poeziei va fi marcată la Cluj-Napoca

16 Martie 2010

Data de 21 martie este declarată de UNESCO drept “Ziua mondială a poeziei” şi este marcată pretutindeni pe glob. În felul acesta se recunoaşte, implicit, că oamenii de literă şi de cultură, poeţii şi scriitorii din întreaga lume şi-au adus o contribuţie remarcabilă la îmbogăţirea culturii şi spiritualităţii universale. Totodată, ei au fost un partener activ, angajat şi responsabil în răspândirea principiilor şi idealurilor universale, în apărarea păcii şi stabilităţii pe glob, a demnităţii şi libertăţii umane, inclusiv cu arma în mână, atunci când un au existat alte soluţii sau mijloace, militând consecvent în vederea adoptării lor pe scară largă, precum şi apărării lor ca soclu de valori şi idealuri comune care unesc toate fiinţele umane.
Şi în acest moment, marcat, la scară planetară, prin numeroase tensiuni şi divergenţe, inclusiv de pustiitoare şi iraţionale conflicte armate, care distrug însemnate situri şi valori cultural-istorice, dar şi sute de mii de vieţi omeneşti, se impune insistent revenirea la astfel de valori şi principii, ele putând contribui, în opinia noastră, la întărirea dialogului şi toleranţei între popoare, la construirea de punţi viabile de comunicare şi de complementaritate între culturi şi civilizaţii, pentru a întări spiritul de înţelegere şi concordia şi a mobiliza şi nu lăsa indiferente, peste tot în lume, forţele binelui, punându-le în serviciul consolidării cooperării şi solidarităţii între naţiunile planetei.
După cum se ştie, scopul principal al acestei acţiuni întreprinse de UNESCO a fost şi acela de a sprijini diversitatea lingvistică prin intermediul poeziei.
De-a lungul anilor, şi poeţilor români, din toate generaţiile, le-au fost apropiate astfel de principii şi au militat consecvent pentru aplicarea şi apărarea lor, dar şi idealurilor naţionale şi a principiilor democratice, inclusiv cu arma în mână, ori de câte ori a fost cazul. Iată de ce, pentru a cinsti POEZIA şi pe slujitorii ei, Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca şi revista “Cetatea culturală” vor organiza, luni, 22 martie, cu începere de la ora 17.00, în sala “Prof. Crişan MIRCIOIU”, o seară de poezie, care va fi onorată de prezenţa poeţilor: Aurel RĂU, Miron SCOROBETE, Constantin CUBLEŞAN, Marcel MUREŞANU, Ion CRISTOFOR, Dumitru CERNA, Maria PAL, Ionuţ şi Florin Al. ŢENE, Persida RUGU, Dinu URECHE, Constantin MĂRUŢOIU ş.a.
Autorii prezenţi vor vorbi despre rolul şi rostul poeziei şi poeţilor în lumea de azi şi vor citi din creaţiile lor.
Organizatorii îi invită pe toţi iubitorii de poezie din municipio la acest eveniment cultural de excepţie, care înscrie municipiul nostru între centrele culturale din întreaga lume care marchează în acest an “Ziua mondială a poeziei”.

Manager (Director general),
Dr. Dan BRUDAŞCU


În atenţia Excelenţei Sale José Manuel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene

15 Martie 2010

Către,
COMISIA EUROPEANĂ

Excelenţă,

Evoluţia negativă a evenimentelor politice şi în domeniul relaţiilor interetnice din România în ultima perioadă, mă obligă, nu de pe poziţia vreunui partid politic, ci a unui intelectual al acestei ţări, să vă aduc la cunoştinţă o serie de fapte şi să vă cer, respectuos, intervenţia, în conformitate cu competenţele ce revin funcţiei Dvs., pentru stabilirea de măsuri obiective, operative şi urgente, în conformitate cu dreptul internaţional şi cu practicile diplomatice din ţările Europei civilizate.
Fac precizarea că, în perioada 2000-2004, ca deputat în Parlamentul României, am fost secretar al Comisiei de Politică Externă, dar şi membru în Comisia mixtă UE-România pentru integrarea ţării mele în Uniunea Europeană. La data respectivă făceam parte şi dintr-unul din partidele parlamentare ale României, calitate pe care n-o mai deţin în prezent. Fac această cuvenită precizare pentru a şti că actualul meu demers nu are absolut nici o conotaţie politică sau partinică şi nici nu urmăreşte să exprime vreun astfel de punct de vedere.
După cum probabil sunteţi informat, în zona S-E europeană există o ţară numită Ungaria, care – deşi este membră a U.E. – are un comportament menit a crea stări permanente de îngrijorare şi teamă în rândul populaţiilor din ţările vecine, datorită unui comportament abuziv, extremist, care încalcă flagrant şi conştient dreptul internaţional şi practicile democratice în vigoare în ţările europene suverane şi independente, încurajând comportamente de tip apartheid, care subliniază cultivarea sistematică a lipsei respectului cetăţenilor ţărilor respective, de naţionalitate maghiară, faţă de instituţiile de stat şi legislaţia acelor ţări.
De foarte mulţi ani, într-un mod absolut singular la nivel european, inclusiv preşedintele Ungariei, dovedind un dispreţ nepermis faţă de tratatele internaţionale, care au stabilit perimetrul teritorial statal al ţărilor vecine, cu preponderenţă Slovacia, România şi Serbia, a decis sărbătorirea Zilelor Naţionale ale Ungariei fie în Transilvania, care după 1918 a încetat să mai fie teritoriu maghiar, fie în Slovacia sau Voivodina sârbă.
Care alt şef de stat din U.E. îşi permite, Excelenţă, să-şi sărbătorească Ziua Naţională a propriului stat în ţările vecine, pe teritoriul cărora trăieşte o populaţie minoritară având originea ţării respective? Eu unul am căutat, fără patimi şi poziţii exagerate, să descopăr astfel de situaţii şi vă informez respectuos că nu am descoperit nici o astfel de ţară. Preşedintele Ungariei, ca şi diplomaţi ai ţării respective, nu se limitează doar la astfel de manifestări, din păcate, ci recurg frecvent şi la întreţinerea, cu fonduri substanţiale, pentru a provoca şi sfida populaţia majoritară, dar şi pentru a crea situaţii conflictuale care să permită ulterior posibile intervenţii din afară, inclusiv ciocniri armate în speranţa refacerii himericei Ungarii Mari.
Pentru a nu considera că mă refer doar la chestiuni de ordin general sau că formulez acuzaţii nefondate, vă informez, Excelenţă, că ambasadorul Ungariei la Bucureşti încalcă statutul şi prerogativele sale diplomatice atunci când, declară public că „doar se preocupă de soarta comunităţilor maghiare din România” şi că, spre exemplu, la o întâlnire avută în municipiul Turda recent „i-a asigurat pe cei prezenţi de sprijinul în rezolvarea diverselor probleme comunitare” .
După ştiinţa mea, ambasadorul Ungariei în România îşi încalcă competenţele şi prerogativele şi se amestecă nepermis în treburile interne ale României. O altă dovadă în acest sens este aceea că, de ani de zile, preşedintele Ungariei şi alte autorităţi ale acestei ţări fac frecvent vizite neoficiale şi particulare exclusiv în zonele sensibile ale ţării noastre, respectiv, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Asemenea vizite, ca şi fondurile uriaşe cheltuite de către autorităţile budapestane nu au rămas fără urmări. O dovadă certă o reprezintă – printre altele –recenta decizie a unor forţe revvizioniste şi revanşarde din ţara noastră care, profitând de lipsa de implicare a autorităţilor ţării, acţionează pentru destabilizarea situaţiei de ţară prin crearea unei zone separatiste, scoasă – pur şi simplu – de sub competenţa autorităţilor statului român Aceleaşi forţe, incitate de la Budapesta, au decis recent, sfidând Constituţia şi legile în vigoare în România, dar şi Parlamentul unui stat suveran, căruia i s-au sustituit ilegal declarând limba maghiară ca a doua limbă oficială în România. .
Aş dori, Excelenţă, să vă reamintesc, cu tot respectul că, noi, aici, în Ardeal, suntem urmaşii celor care, după august 1944, când a avut loc, ca urmare a unei nefericite politici de tip fascist , atribuirea părţii de N-V a României, Guvernului extremist al lui Horthy Miklos şi, când multe dintre rudele noastre au fost fie torturate sau ucise, fie alungate, cu cinism şi bestialitate, pur şi simplu din propria lor ţară sau au fost ţinta unor acţiuni criminale care au îndoliat această regiune prin acţiunile de epurare etnică şi de distrugere a minorităţilor trăitoare în această regiune, cu predilecţie a populaţiei de origine română, evreiască sau ţigănească. N-am dori niciodată ca astfel de situaţii să se mai repete, de aceea credem că se impune, în regim de urgenţă, analiza de către experţii Comisiei Europene a situaţiei ce vă semnalez, precum şi luarea de măsuri ferme, coerente şi legale pentru a se evita crearea în zona centrală şi de sud est a Europei a unei situaţii conflictuale şi destabilizatoare cu consecinţe greu de prevăzut pentru liniştea şi stabilitatea zonei.
Personal, consider că s-a ajuns într-o asemenea situaţie incendiară, în primul rând, datorită toleranţei inepte a autorităţilor naţionale, dar şi a lipsei de interes manifestată de instituţiile U.E. prin tolerarea unui asemenea comportament iresponsabil şi bizar din partea autorităţilor guvernamentale şi a reprezentanţilor diplomatici ai Ungariei. Ca ţară a UE, Ungaria ar trebui obligată să renunţe definitiv la fantasmagoricele vise revizioniste ale extremiştilor de la Budapesta, politică ce contravine flagrant principiilor relaţiilor internaţionale şi a practicilor din cadrul UE. Un stat cu pretenţii teritoriale faţă de vecinii săi nu are ce căuta în instituţiile UE.
În opinia mea, Excelenţă, a venit momentul unor acţiuni concrete, coerente, ferme şi imediate pentru a obliga absolut toate statele din regiune la un comportament, în conformitate cu dreptul internaţional şi cutumele diplomatice, netolerând absolut nici o încălcare a angajamentului internaţional pe care şi le-au asumat ţările U.E. şi, în mod deosebit, statul ungar. Autorităţile de la Budapesta trebuie să fie obligate să renunţe, în cel mai scurt timp, la excesele de tip extremist la care se dedă şi să îşi asume răspunderea pentru toate acţiunile provocatoare pe care le are împotriva vecinilor săi imediaţi, adică atât a României, cât şi a celorlalte state din regiune faţă de care cercurile revenţionist-revanşarde din această ţară au formulat şi menţinut pretenţii nejustificate de ordin teritorial. Eu, personal, solicit intervenţie Excelenţei Voastre pentru că aş dori, cu sinceritate, ca nici românii, nici ceilalţi locuitori ai acestei regiuni, indiferent de originea lor etnică, să nu mai cunoască ororile războiului şi confruntărilor militare doar de dragul înfăptuirii unor vise bolnave ale unor forţe extremist revanşarde, care, după cum vedem, se menţin, din păcate, pe continentul nostru.
Iată de ce, Excelenţă, cu tot respectul şi preţuirea pe care vi le port, vă solicit să nu rămâneţi indiferent faţă de acest semnal, care nu urmăreşte vreun meschin profit politic şi nici nu este subsumat jocurilor periculoase ale vreunei grupări extremiste din ţara mea. Mai mult, cred că intervenţia Dumneavoastră şi a instituţiei pe care o reprezentaţi este cu atât mai importantă şi necesară cu cât în regiune funcţionează, din păcate, şi în prezent, atât în rândul extremiştilor maghiari, cât şi al celor români, forţe politice gata să sacrifice pacea şi liniştea populaţiei satisfacerii unor interese egoiste şi inconştiente. În speranţa că veţi dispune analize obiective, echidistante, exclusiv în interesul păcii şi al stabilităţii în regiunea din care provin, vă rog să primiţi, Excelenţă, mulţumirile mele anticipate şi asigurarea dorinţei mele de a contribui cu toată capacitatea mea de muncă la realizarea pe continentul european a unui climat de colaborare şi înţelegere în interesul apărării valorilor civilizaţiei şi democraţiei pe continentul nostru şi în regiunea din care provin.

prof. dr. Dan BRUDAŞCU

Note:
1 Potrivit articolului semnat de Emil Hălăştuan în ziarul Făclia , anul XXI, nr. 5891, p. 1, de luni, 15 martie 2010.
2 Este binecunoscut Excelenţă că, de ani de zile, ca dovadă a spiritului profuund democratic al instituţiilor statului român, cetăţenii români de origine maghiară au dreptul de a folosi limba matrernă în relaţiile cu autorităţile statului, dar şi că, de la bugetul de stat al României sunt finanţate numeroase proiecte cultural- ştiinţifice, educative, religioase etc. pentru minorităţile etnice, inclusiv pentru cea maghiară. Recenta decizie a unor indivizi abuzivi urmăreşte în mod cert crearea de noi motive de tensiune, până la escaladarea conflictului inteeretnic din zona, degenerarea lui într-un conflict armat care să impună eventual intervenţia unor forţe militare externe, după modelul Kosovo din fosta Jugoslavie. De reamintit că această măsură a fost luată la împlinirea a 20 de ani de la sângerosul şi absurdul conflict declanşat de forţe obscure revizioniste ungureşti la Târgu Mureş, în martie 1990.
3 Mă refer la Dictatul de la Viena din august 1940, având ca principali arhitecţi regimul fascist italian şi cel hitlerist german, la insistenţele forţelor de extremă dreaptă aflate atunci la conducerea Ungariei, aceleaşi care, 4 ani mai tâtrziu vor trimite sute de mii de evrei, o mare parte de ei originari din Transilvania, cu concursul regimului hitlerist de ocupaţie, în lagărele morţii


Am întâlnit o stafie!

12 Martie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Acum doar câteva minute, aflându-mă pe stradă, am întâlnit, cu totul întâmplător, unul din cei mai odioşi torţionari ai mei. De aproape 20 de ani, acest terchea berchea, fără operă, dar cu aere şi pretenţii de neîntrecut scriitor, s-a dat la fund, nemaifiind suportat nici e, nici nefericita lui consoartă, de vecinii lor din Braşov. Individul, înainte de 1989, un turnător sadea, care a scris zeci de delaţiuni către organele de partid şi de securitate împotriva soţiei mele, căreia, el, fără nici un pic de şcoală (existând serioase îndoieli că şi-ar fi trecut examenul de bacalaureat), deci şi fără o minimă specializare în domeniu, îi reproşa soţiei mele că nu are în repertoriu aşa zisele cântece „din folclorul nou”, iar ulterior adăugând şi gravul păcat că, nefiind din Braşov, nu purta, la concerte şi spectacole, costume populare specifice zonei.
Cu astfel de reclamaţii a umplut organele de partid locale şi centrale, consiliile de cultură, Radioul şi televiziunea. Aproape săptămânal, mai ales în ultimii ani ai regimului, câte un redactor de la cele două instituţii media, ne semnala sosirea încă unei delaţiuni a impotentului intelectual pripăşit prin Braşov.
Individul, fără nici o meserie, şi-a abandonat familia şi copiii şi a ajuns să fie întreţinut de una din celebrele cocote ale regimului comunist.
Ca dovadă a slugărniciei lui faţă de regimul comunist, amintesc şi colecţia lui completă, pe vreo 20-30 de ani, din ziarul Scânteia, de care era foarte mândru, arătându-se de-a dreptul vexat, el personal, că nu m-am entuziasmat cât s-ar fi aşteptat el atunci când mi-a (făcut hatârul pe care nu i l-a cerut nimeni) prezentat-o (dacă avea o operă proprie, cu certitudine că n-ar fi scăpat prilejul de a se lăuda cu ea). Bănuiesc că la CNSAS se găseşte şi denunţul pe care l-a făcut ulterior împotriva mea, la Securitate, împreună cu multe altele împotriva mea şi a soţiei mele.
Acest terchea berchea, întreţinut de o cocotă, fără nici o ocupaţie demnă de orice om care se respectă şi căruia îi e (sau ar trebui să-i fie) ruşine să nu îşi poată câştiga singur traiul zilnic, a început, după 1989, o mincinoasă şi fanatică campanie de denigrare a mea şi a soţiei mele. Pozând în victimă a vechiului regim, el, delatorul jalnic, de doi lei, a început să fabrice tot felul de texte scremute de mintea lui bolnavă, cu păcate inventate. Mi-a fost milă de nenorocita care îl întreţinea şi nu l-am acţionat atunci în Justiţie. Dar nu voi mai face greşeala de atunci,
Nemernicul a intoxicat toate organele de presă, în principal din Transilvania, dar şi de la nivel naţional, care, în căutare de succes ieftin, au publicat, fără să stea pe gânduri, aceste delaţiuni jegoase ale unui fost delator psihopat. A inventat, cu o crasă nesimţire şi iresponsabilitate, foarte multe acuzaţii aberante şi lipsite de noimă, doar în pornirea lui paranoică de a mă (şi a ne) discredita. O fi sperat amărâtul că în felul acesta l-o băga şi pe el cineva în seamă. În sfârşit.
Numai că, la fel ca înainte de 1989, individul, în afara acestor delaţiuni jegoase, nu a fost capabil să comită măcar vreo singură pagină demnă de atenţie din creierul lui mic, bolnav şi neputincios.
Nu ştiu ce-o mai fi căutând individul în oraş. Şi nici pe unde îşi mai duce veacul. Cu siguranţă că, asemenea şobolanilor, simţind pericolul de a fi demascat, s-a dat la fund.
Chiar dacă îmi repugnă acest lucru, voi cere curând la CNSAS să îmi pună la dispoziţie delaţiunile pe care le-a făcut, împotriva mea şi a soţiei mele, înainte de 1989, la Securitate şi la celelalte instituţii şi organe ale statului comunist. Apoi voi cere eu condamnarea nemernicului, cel puţin sub aspect moral, pentru a nu-i mai permite să infesteze spaţiul public cu excrementele creieruluii său bolnav. Nu de alta, dar a venit timpul ca stafiile să fie cunoscute tuturor celor care, într-un fel sau altul, au avut de suferit din cauza nemerniciei şi nimicniciei lor.


130 de ani de relaţii diplomatice româno-nord americane

9 Martie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Între momentele aniversare importante ale acestui an vom cuprinde cu certitudine şi pe cel legat de împlinirea a 130 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice directe româno-americane.
O cercetare adecvată a acestui subiect subliniază faptul că locuitorii spaţiului românesc au urmărit îndeaproape evenimentele petrecute, încă de la descoperirea Lumii Noi, în 1492, de către Cristofor Columb. Nu putem, însă, vorbi de relaţii directe între cele două entităţi decât abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
În cercurile politice, dar şi culturale din cele 3 ţări româneşti au circulat frecvent date şi informaţii legate de America încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Cum o îndelungă perioadă de timp noile teritorii descoperite de Cristofor Columb au intrat sub stăpânirea monord americanerhilor spanioli, voievozii şi principii din spaţiul românesc au avut contacte cu reprezentanţii acestora. Astfel, de exemplu, la 7 noiembrie 1538, Carol Quintul, stăpânul celor două Americi, trimitea în solie la Petru Rareş, domnul Moldovei pe Arhiepiscopul de Lund (1).
Cam în aceeaşi perioadă, în lucrarea „Rudimente cosmo – graphica”, umanistul braşovean Johann HONTERUS (2) vorbeşte (şi) despre America.
Relaţii şi mai strânse a avut aventurierul voievod moldav Despot Vodă (3), care a luptat în oastea lui Carol QUINTUL (4). Unui alt monarh spaniol, respectiv fiului lui Filip al II-lea, pribeagul Petru CERCEL, domn al Ţării Româneşti între anii 1583 – 1585, i-a cerut sprijin pentru a reveni pe tronul ţării (5).
Interesante şi relativ bogate informaţii cu caracter istoric şi geografic, inclusiv despre continentul american, pot fi găsite şi în operele unor cărturari şi istorici ca Iacob Paleologu (6) sau transilvănenii Miklos Istvánffy, János Csimar Bárányiai sau Enyedi György.
În secolul al XVII-lea sporeşte frecvenţa referirilor la Lumea Nouă în operele unor importanţi oameni de cultură: Jan AMOS KOMENSKY (7), aflat în slujba principelui Gheorghe RAKOCZY al II-lea, precum şi ale cunoscutului şi destul de controversatului filosof APACZAI CSERE János (8), originar din părţile Braşovului.
De asemenea medicul Ferencz Páriz PAPAI (9) publică, la Cluj, în 1695 lucrarea „Ars Heraldica”, care oferă numeroase şi interesante informaţii cu caracter etnografic privind populaţiile indigene de pe continentul american.
Frecvenţa referirilor la Lumea Nouă sporeşte în această perioadă şi în anii următori şi ca urmare a pătrunderii în culturile agricole ale unor ţări central şi sud-est europene, deci şi ale Ţărilor Române, a unor soiuri de plante, în special porumb, cartofi şi tutun, provenite din America şi Mexic.
Tot mai numeroase şi mai complexe, în sec. al XVII-lea, sunt informaţiile despre Lumea Nouă, ce intră şi în atenţia marilor cronicari în operele cărora vom întâlni date şi informaţii bogate.
În afară de operele lui Miron Costin (10) sau ale stolnicului Constantin CANTACUZINO (11) sau Radu POPESCU (12), reţinem că şi marele savant şi principe Dimitrie CANTEMIR (13) face referire la America în cunoscuta sa lucrare „Istoria ieroglifică”.
Sursele de informare despre noul continent încep să sporească spre sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea şi ca urmare a pătrunderii unor lucrări de autori străini (14), traduceri făcute de diverşi cărturari ai locului.
Începutul secolului XIX cunoaşte o creştere (15) cantitativă şi calitativă a datelor despre America, inclusiv a celor răspândite ca urmare a primelor publicaţii (16) în limba română apărute şi difuzate în principate şi în Transilvania.
În a doua jumătate a secolului XIX încep să fie traduse şi primele lucrări (17) beletristice de autori americani (18), dar şi lucrări politico-doctrinore care vor avea un efect vizibil în viaţa social-politică a Ţărilor Româneşti, influenţând decisiv atât gândirea lor politică, cât şi mişcările şi lupta politică ce s-a intensificat tot mai mult..
Sporirea substanţială a prezenţei reprezentanţilor franc-masoneriei în rândul elitelor politice şi culturale ale celor două spaţii nu va rămâne fără ecou nici în Ţările Române, influenţând decisiv orientarea luptei împotriva iobăgiei sau pentru eliberarea, după model nord-american, de sub suzeranitatea turcă, respectiv habsburgică (în Transilvania şi Bucovina).
Abia începând cu anul 1839, tânărul stat nord-american, din raţiuni mai degrabă de ordin comercial şi negustoresc, urmăreşte stabilirea de relaţii consulare în principate. Astfel, în 1839, după model englezesc (19), consulul SUA la Constantinopol, John Brown, recomandă administraţiei nord-americane deschiderea unui vice-consulat american în principate. 4 ani mai târziu (20), în apele braţului Sulina îşi făcea apariţia primul vas de comerţ sub pavilion SUA, iar următorul abia după 8 ani, la Galaţi, în 1851.
Prezenţa emisarilor diplomatici, dar şi a reprezentanţilor comerciali nord-americani în această zonă poate fi pusă pe seama faptului că însuşi statul american era de dată recentă şi nu se bucura de mult prestigiu şi recunoaştere din partea marilor puteri politice, economice, militare ale bătrânului continent. La data respectivă SUA nu se impunea în rândul ţărilor europene şi nu reprezenta, în acelaşi timp, o putere de care ar fi trebuit să se ţină seama şi care să poată juca un rol semnificativ în desfăşurarea politicii în acea zonă geopolitică.
Pe de altă parte, nici sub aspect comercial SUA nu reprezenta o putere de luat în seamă, iar datorită orientării politice oficiale, conducerea de la Washington lega strâns politica sa diplomatică de satisfacerea priorităţilor şi intereselor sale comerciale.
Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, putem spune că Ţările Române, la rândul lor, aflate, fără excepţie, sub stăpânire străină, nu puteau stabili direct contacte şi legături diplomatice şi întrucât nu beneficiau de independenţa politică necesară. În acelaşi timp, se impune a sublinia faptul că ele reprezentau zonele cele mai înapoiate, sub aspectul progresului tehnic şi tehnologic, contând cel mult doar ca zone cu potenţial extraordinar de resurse de materii prime şi materiale, dar şi din ce în ce mai mult ca o potenţială şi avidă piaţă de desfacere pentru producătorii de bunuri industriale de pe continentul american.
La acest capitol se impune însă o precizare, şi anume să atragem atenţia că, în principal, tot datorită lipsei suveranităţii, ele aveau o capacitate diminuată de achiziţie a unor astfel de produse, având în vedere, pe de o parte, sumele plătite puterilor suzerane, dar şi controlul strict exercitat de marile puteri asupra economiei zonei, iar pe de altă parte ca urmare a caracterului înapoiat al economiei locului, aflarea în incapacitatea de utilizare a progresului tehnic incorporat în produse ce ar fi putut fi importate din îndepărtata Americă.
Însă schimburile comerciale, puţine şi nesemnificative, făcute cu noul stat nord american există o lungă perioadă de timp în care acestea sunt sporadice şi nesemnificate, fapt datorat nu doar lipsei potenţialului financiar, ci şi lipsei persoanelor calificate, care să poată exploata maşinile unelte produse de dinamica economie nord americană.
După cum vom vedea, ilustrând, se pare, consideraţiile făcute de noi mai sus, însăşi conducerea noului stat nord american acţionează cu multă prudenţă, dându-şi silinţa să nu declanşeze reacţiii dure din partea Imperiului Otoman, pentru că, atât până la Unirea din 1859, cât şi mult după aceea, reprezentanţii consulari nord americani vor solicita, de fiecare dată, autorizarea prezenţei lor în Ţările Române nu de către domnii locului (respectiv a domnitorului Alexandru Ioan I), ci de către reprezentanţii sultanului de la Constantinopol (21).
Pe linie francmasonică vor avea loc contacte atât în Ţările Române, cât şi peste hotare între reprezentanţi ai elitei politice române şi cei nord-americani (22). Amintim, în acest sens, contactele avute de Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu cu diplomaţii francmasoni americani de la Constantinopol şi din alte părţi. Unii dintre aceştia sunt atraşi în mod interesat de români şi vor accepta chiar să viziteze Principatele Române (23) şi pentru a putea oferi superiorilor lor de la Washington informaţii legate de ţara noastră, de evenimentele petrecute în principatele de la gurile Dunării.
Ca urmare a unor astfel de contacte, noua diplomaţie nord americană, care se impune treptat în viaţa politică europeană, va putea formula o poziţie extrem de importantă faţă de evenimentele de mai târziu, când, la nivel european sau regional se va juca o carte importantă privind destinul spaţiului românesc.
Încă la 29 aprilie 1859 ajunge la Galaţi H. T. Romertze, creatorul primului consulat al SUA la Galaţi. În august 1859 acesta s-a întâlnit, la Iaşi, cu P. Donici, locţiitorul ministrului de externe, care va obiecta la faptul că diplomatul venise în Ţările Române cu o adresă trimisă de secretarul de Stat al SUA nu direct domnului Al. I. Cuza, cum ar fi fos legal şi firesc, ci sultanului otoman. Cum am mai arătat, încă o destul de lungă perioadă de timp, autorităţile nord americane vor mai manifesta o curioasă prudenţă, destul de nefirească, întrucât la fiecare nouă trimitere de reprezentanţi diplomatici, aşa-zisele scrisori de acreditare, sunt adresate tot sultanului turc, fapt ce a determinat inclusiv luări de poziţie, pline de tact, dar ferme şi exprimarea nemulţumirii Ministerului de Externe român, deplin justificate în opinia noastră, faţă de o astfel de atitudine duplicitară şi nejustificată din partea diplomaţiei nord americane.
Cu toate acestea atât pe timpul lui Al. I. Cuza, iar după 1866, şi al principelui Carol I, toate autorităţile româneşti vor trata cu deferenţă pe reprezentanţii diplomatici nord americani, exprimându-şi satisfacţia faţă de interesul manifestat pentru stabilirea de relaţii cu ţara noastră. Scrisorile înaintate de aceşti diplomaţi din partea respectivilor secretari de stat în exerciţiu, vorbesc cât se poate de grăitor despre aceste aspecte.
În a II-a jumătate a sec. al XIX-lea, în special după făurirea Unirii de la 24 ianuarie 1859, cele mai multe contacte diplomatice, dintre SUA şi noul stat român se vor desfăşura şi vor fi datorită sporirii interesului manifestat de presa de peste ocean cu privire la evoluţia evenimentelor din spaţiul românesc (24). Tot mai frecvent, prin intermediul unor astfel de publicaţii, se intensifică interesul cititorului nord american în legătură cu spaţiul românesc, cu evenimentele politice care au loc în zonă şi cu implicarea şi impactul lor în viaţa diplomatică şi politică a regiunii. Pregătirea pentru momentul decisiv al câştigării independenţei de stat a României (25) este, urmărit pas cu pas, de un extraordinar interes din partea opiniei publice, dar şi a factorului de decizie politică, fapt ilustrat inclusiv de trimiterea unor corespondenţi de presă care au urmărit, de la faţa locului, desfăşurarea marilor bătălii în timpul Războiului de independenţă.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, relaţia dintre România şi America vor căpăta, treptat, o şi mai mare încărcătură, mai ales ca urmare a faptului că tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, vor alege, unii dintre ei şi ca urmare a conjuncturilor politice extrem de ostile şi nefavorabile lor, să emigreze în SUA. Aşa se face că, urmare a prigoanei politice şi religioase (26) la care erau supuşi, mai ales în Bucovina şi Ardeal, zeci de români transilvăneni şi bucovineni vor părăsi spaţiul natal emigrând în America. Lor li s-au alăturat şi alţi fraţi de-ai lor din Bucovina de nord, unde exploatarea economică, oprimarea şi deznaţionalizarea la care erau supuşi i-au determinat să ia calea exilului (27).
În aceste condiţii nu este de mirare faptul că autorităţile de la Washington manifestă un tot mai mare interes pentru stabilirea, pe bază permanentă, a unor legături diplomatice strânse cu noul principat de la gurile Dunării.
La 11 iunie 1880 este numit primul diplomat american de carieră în România (28), Eugen Schuyler, care era considerat, în acel moment, cel mai cunoscut şi prestigios diplomat american din Europa.
Treptat, relaţia directă România-Statele Unite ale Americii capătă valenţe şi importanţă aparte, prilej propice pentru contacte şi consultări permanente, prin intermediul diplomaţilor nord americani, între principele (apoi regele) statului român şi preşedintele nord american. În momente decisive, graţie acestor relaţii a căror importanţă şi semnificaţie nu putem să nu o semnalăm va spori treptat, în volum şi greutate, legătura dintre Washington şi Bucureşti.
Spre deosebire, din păcate, de alte popoare reprezentarea noastră în emigraţia de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX pare a fi fost oarecum diferită; românii nu par a fi manifestat interes de a se fi implicat direct şi personal în viaţa politică nord americană în sensul de a avea oameni politici (29) care să ocupe înalte demnităţi în structura statului american ca diplomaţi, miniştri, generali sau ofiţeri superiori etc.
O asemenea situaţie se va repercuta şi în ceea ce priveşte posibilitatea influenţării deciziilor administraţiei nord americane, în sensul obţinerii unor atitudini mai favorabile, în momente decisive, faţă de obiective şi interese româneşti.
Odată cu încheierea celui de-al doilea război mondial va creşte treptat, din diverse raţiuni, în principal de natură ideologică şi doctrinară, tensiunea dintre cele două state. România, intrată, şi ca urmare a laşităţii de care au dat dovadă unii politicieni occidentali în relaţiile cu Stalin şi imperiul comunist sovietic, inclusiv a unor înalţi demnitari diplomatici şi politici nord americani, în lagărul sovietic, după instalarea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza, îşi va reduce, atât ca intensitate, cât şi ca volum relaţiile cu SUA. Un rol important în această decizie l-a jucat atitudinea avută, în prima perioadă a războiului rece, de SUA faţă de statul comunist român, mai ales propaganda intensă dusă împotriva noului regim, inclusiv prin incitarea la organizarea, în munţi, a rezistenţei armate. (Din acest punct de vedere, considerăm că Statele Unite , dar şi alte puteri vest europene îşi au partea lor substanţială de vină pentru marile suferinţe umane, dar şi pentru numeroasele pierderi de vieţi omeneşti din rândul celor care au dat curs acţiunilor şi chemărilor adresate românilor la rezistenţă faţă de noul regim comunist, cu promisiunea unei intervenţii, inclusiv de ordin militar, pentru a-l înlătura.)
Începând cu anii 60-70 ai secolului trecut, diplomaţii de la Washington vor urmări îndeaproape disidenţa regimului lui Nicolae Ceauşescu şi-şi vor modifica treptat atitudinea faţă din România, fapt ce a culminat cu vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti, dar şi cu acordarea unui statut aparte ţării noastre în contextul politicii geostrategice nord americane în Europa Centrală şi de Sud Est. Acest lucru nu va însemna că cercurile politice nord americane au închis ochii şi au tolerat sine die excesele şi abuzurile regimului totalitar al lui Ceauşescu. Dimpotrivă, SUA au contribuit decisiv, inclusiv prin implicarea directă a diplomaţiei şi a serviciilor sale secrete, pentru înlăturarea dictatorului, iar apoi pentru sprijinirea noului regim instaurat în România după lovitura de stat din decembrie 1989.
Ca o dovadă a intensităţii şi importanţei acordată de SUA noului ei aliat din fostul lagăr comunist, am aminti vizitele făcute la Bucureşti de preşedinţii Clinton şi Bush, şi în primul rând sprijinului substanţial dat pentru accederea şi primirea României în NATO.
În prezent, relaţiile româno-nord americane sunt extrem de complexe, diverse şi profunde, România beneficiind, pe multiple planuri în urma bunelor relaţii pe care le are cu SUA (30). Desigur, că nu în mod gratuit. Pentru că niciodată, cel puţin faţă de ţara noastră, SUA nu a manifestat deschidere şi bunăvoinţă dacă n-au beneficiat, la rându-le, de contraservicii, nu o dată mult mai scump plătite de români. În acest sens, reamintim faptul că, pe marile fronturi de luptă din Asia (din Irak şi Afganistan), trupele române au ajuns să participe la misiuni de mare risc, cu importante pierderi materiale şi de vieţi omeneşti, nu o dată pentru a proteja pe militarii nord americani, mult mai bine dotaţi cu tehnică militară decât soldaţii şi ofiţerii români.
La fel de duplicitară şi nesinceră faţă de români mi se pare şi atitudinea autorităţilor nord americane (31) în privinţa instalării scutului antirachetă: el nu vizează protejarea directă a teritoriului român- aşa cum, greşit, s-a crezut, ba chiar dimpotrivă, ci a unor zone de interes american sau al aliaţilor lor mult mai importanţi, se pare, decât România. Chiar mai mult, prin angajarea sa în asemenea proiecte militare, România riscă să intre în conflict, cu urmări greu de prevăzut, inclusiv cu o serie de foşti parteneri comerciali importanţi, cum este Iranul şi ţările arabe. Cel puţin aşa cum stau lucrurile în momentul de faţă, este greu de crezut că, până la urmă şi noi vom fi beneficiarii acestei aventuri stupide şi periculoase la care am achiesat graţie unei diplomaţii lipsite de verticalitate şi profesionalism şi a unei conduceri politice derutate şi confuze, care face orice, inclusiv sacrificarea interesului naţional, doar pentru a câştiga un minim de bunăvoinţă şi atenţie din partea administraţiei de la Washington.
Împlinirea a 130 de ani, cu bune şi cu rele, de relaţii diplomatice româno-nord americane ar trebui să fie, pentru factorii de decizie politică şi diplomatică, cel puţin, un moment de analiză riguroasă şi profundă pentru a trage concluziile ce se impun şi a orienta, în viitor relaţiile cu această mare putere a lumii şi în interesul nostru naţional, nu doar spre a da satisfacţie, cu orice preţ, nu doar de natură materială şi financiară, ci şi în vieţi omeneşti, strategiei şi politicii nord-americane, nu o dată egoistă şi riscantă pentru pacea lumii sau a unor importante zone ale Planetei. Asta pentru că, în naivitatea mea, cred şi sper că România nu şi-a pierdut definitiv trăsăturile de stat naţional, suveran, independent şi indivizibil.

Note:
1 Vezi Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II-1, Bucureşti, 1891, n. CLX, p. 204.
2 Cartea a fost tipărită la Cracovia
3 E vorba despre Despot Vodă sau Iacob Eraclide sau Ioan al II-lea (1511-1563), a fost domn al Moldovei în perioada 18 noiembrie 1561 – 5 noiembrie 1563. De origine greacă, s-a născut în anul 1511 pe insula Creta sau Samos, unde tatăl său era marinar.
4 Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moştenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse şi dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman (numit „de naţiune germană” în epoca naţionalismului), Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Ţările de Jos şi coloniile spaniole din Americi. Când a renunţat la tron, şi-a împărţit ţinuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, şi fratele său Ferdinand I, Împărat Roman.
A fost fiul lui Filip I al Castiliei şi a Ioanei a Castiliei. Bunicii lui din partea tatălui erau Maximilian I, Împărat Roman, şi Maria de Burgundia, a cărei fiică, Margareta de Austria, s-a ocupat de educaţia lui. Bunicii din partea mamei erau Ferdinand al II-lea de Aragon şi Elisabeta I a Castiliei, care prin mariajul lor au unit pentru prima dată teritoriile care astăzi formează statul modern Spania, şi a căror fiică, Caterina de Aragon, a devenit regină a Angliei, ca prima soţie a lui Henric al VIII-lea. Maria I a Angliei a fost verişoara lui Carol Quintul şi avea să se căsătorească cu fiul lui Carol, Filip al II-lea.
5 Vezi Stelian Popescu-Boteni, Relaţii între România şi SUA pînă în 1914, , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 19.
6 În lucrarea sa Catechis Christiana.
7 Marele pedagog ceh s-a aflat la curtea principilor transilvani Gheorghe Rákoczy al II-lea şi Sigismund între anii 1650-1654.
8 János Apáczai Csere (n. 10 iunie 1625, Apaţa, Transilvania – d. 31 decembrie 1659, Cluj) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai filosofiei carteziene în Transilvania, adept al raţionalismului cartezian şi al sistemului lui Nicolaus Copernic.
9 Ferenc Pápai Páriz Jr. s-a născut la Aiud la 1 mai 1687. A început şcoala la Aiud , ia la 10 ani a fost trimis la Sibiu să înveţe nemţeşte; în 1711 a mers în străinătate. A studiat în Halle, iar în 1714 a terminat medicina. În 1715 şi-a continuat studiile în Leiden. A adunat sume importante de bani, din Germania, Anglia şi Franţa pentru Colegiul din Aiud..
10 (Miron Costin considera America situată la antipozi); Vezi Miron Costin, De neamul Moldovenilor, Opere, Bucureşti, 1958, p. 62.
11 Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, vol. I, ediţie îngrijită de M. Gregorian, Bucureşti, 1961, p. 63.
12 Radu Popescu Vornicu, Istoriile Ţării Româneşti, ediţie îngrijită de Constantin C. Giurescu, Bucureşti, 1963, p. 35.
13 Dimitrie Cantemir, Opere Complete, vol. III (Istoria ieroglifică), ediţie îngrijită de Stela Toma şi N. Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 89.
14 Ne referim în primul rând la tratatele de geografie ale clericilor greci Hrisant Notara, patriarh al Ierusalimului (apropiat al Cantacuzinilor, Brâncovenilor şi Mavrocordaţilor) şi Meletie din Ianina, mitropolit al Atenie, ca şi la Geografia istorică al lui Constantin Dapontes, secretar al voievodului Constantin Mavrocordat.
15 Un rol important, în acest sens, au jucat lucrările negustorului braşovean Nicolo Nicolau, îndeosebi a sa Gheografia sau scrierea pământului sau lucrarea sa despre Fernando Cortez în Mexic, care conţineau numeroase informaţii cu caracter economic
16 Un rol important la avut, între altele Albina Românească, în care sunt publicate fragmente traduse din opera lui Gustav de Beaumont despre locuitorii aborigeni, piele roşii, dar nu numai, la fel România, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Curierul românesc, România literară etc.
17 Se pare că prima lucrare tradusă în româneşte, încă din anul 1846, din iniţiativa cercurilor francmasonice, a fost Declaraţia de independenţă, de Simion Bărnuţiu, influenând considerabil concepţia lui şi activitatea revoluţionară ulterioară.. În ungureşte, în versiunea lui Farkas Sandor, aceasta fusese publicată în volum, la Cluj, încă din 1834.
18 „În aceeaşi perioadă accesibilitatea accesibilitatea documentelor şi literaturii americane s-a lărgit din ce în ce mai mult prin o serie de apariţii în presa românească a primelor traduceri din Franklin şi Washington Irving şi prin deschiderea la Bucureşti şi Iaşi a unor biblioteci de împrumut care au alimentat cercuri mai largi cu traduceri franceze din literatura americană şi implicit documentele revoluţiei” – afirmă Stelian Popescu – Boteni, op. cit. p. 28.
19 Vezi Ion Stanciu, Pagini din începutul relaţiilor politice dintre Principatele Române şi Statele Unite ale Americii, în Revista de istorie, tom 28, nr. 6/1975, p. 910.
20 Arhiva istorică centrală, Despatches from U.S. Consulate in Galatzi, Microcopy T. 384, rola 1, vol. 1, 28 iulie 1858-2 februarie 1869, raport statistic din 1863, p. 12.
21 O asemenea atitudine prudentă a părut adesea ofensatorie pentru autorităţile române, care au reacţionat, totuşi, cu mult tact, dar au atras atenţia asupra modificărilor de ordin politic produse în statutul ţării.
22 Cf. Cornelia Bodea, Unitatea naţională şi independenţa României oglindite în memorialistica şi presa americaă, în Revista de istorie, tom 30, nr. 5/1977, p. 844: „în timpul revoluţiei române de la 1848, conducătorul grupului „Tânăra Americă” din aripa de stânga republicană, George N. Sanders, a venit în ţările române pentru „cunoaşterea evenimentelor revoluţionare”.
23 Aflăm astfel dintr-o scrisoare adresată de Gh. Magheru lui A.G. Golescu-Negru la 1/13 mai 1857 că Caroll Spence, ministrul SUA la Constantinopol între 1853-1859, s-a decis să viziteze Principatele. Chiar dacă nu există dovezi certe că vizita ar fi avut loc într-adevăr, diplomatul nord american a manifestat un interes extrem de viu şi favorabil evenimentelor ce aveau loc în spaţiul românesc, sprijinind lupta românilor (inclusiv a celor din Transilvannia) pentru unitate naţională şi dezrobirea lor de sub jugurile străine
24 „Datorită activităţii acestor diplomaţi, în presa americană vom găsi informaţii mai bogate … Prin numeroasele referiri la situaţiile din Principate, articolele lor constituiau una din sursele de bază pentru informarea opiniei publice americane despre poporul român şi problemele legate de operaţiunile militare”, spune Stelian Popescu-Boteni, op. cit., p. 41.
25 „Preliminariile războiului din 1877-1878, desfăşurarea propriu-zisă a operaţiilor militare, comportamentul strălucit al trupelor române şi epilogul conflictului au fost amplu comentate în paginile presei de peste ocean care-şi avea corespondenţi trimişi la faţa loculului sau în rapoartele diplomatice”, idem op. cit., p. 54.
26 Subliniem în acest sens şi implicarea monarhiei dualiste în obligarea ardelenilor de a trece la uniatism, fiind obligaţi să renunţe la religia lor ancestrală.
27 Între zecile de mii de români plecaţi în America, unde au lucrat, în principal în mine, dar şi în construcţii civile şi industriale, trudind la marile magistrale de căi ferate ce străbat SUA, la drumuri şi poduri, s-au aflat ambii bunici ai soţiei mele, care au lucrat la realizarea marilor poduri din capitala SUA. După ce au venit în ţară, la începutul anilor 1911-1912, cu banii strânşi, au cumpărat zeci de hectare de pământ, de care nu s-au putut bucura iind duşi, de autorităţile dualiste pe front, unul murind în Italia, iar cel de-al doilea la interferenţa dintre Ardeal şi Moldova.
28 Nicolae Petrescu, în broşura Relaţiile României cu Statele-Unite, Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, 1927, p. 5, susţine că „cel dintâi ministru român era trimis la Washington abia în 1917”.
29 Cum a fost cazul ungurilor, de exemplu. Graţie a politicienilor unguri din SUA, s-a reuşit ca un criminal ca Lajos Kossuth sau chiar Horthy Miklos să beneficieze de un tratament aparte în rândul americanilor. Astfel, ucigaşul a peste 40.000 de români în timpul revoluţiei de la 1848, respectiv Kossuth, sau cel vinovat de deportări şi crime fără de număr în timpul ocupaţiei părţii de Nord Vest a României (Horthy Miklos) nu au atras critici, mai mult decât justificate, din partea presei sau cercurilor politice nord americane. De asemenea, excesele revizionist revanşarde şi extremiste din politica autorităţilor maghiare a ultimei jumătăţi de vea, cu au atras reacţii dure duin partea Washingtonului.
30 O altă dovadă a unei oarecare lipse a totalei sincerităţi a SUA faţă de România este şi tratamentul dispreţuitor şi profund jignitor al autorităţilor diplomatice şi consulare ale SUA de la Bucureşti faţă de cetăţenii români care cer viză de intrare în SUA. O serie de funcţionari fanatici dovedesc lipsă de respect şi consideraţie inclusiv faţă de o serie de intelectuali şi personalităţi marcante ale elitei culturale a României. Cunosc cazuri, unele de-a dreptul dramatice, pe care diplomaţii nord americani acreditaţi la Bucureşti le-au tratat şi continuă să le trateze, de multe ori fără nici un motiv temeinic, după bunul lor plac, lăsând impresia că ei sunt adevăraţii funcţionari ai unei dictaturi deplorabile, nu a celui mai mare stat democratic al lumii contemporane. Se cuvine ca cei în drept să intervină şi să pună capăt unor astfel de comportamente care aruncă o nedorită pată pe obrazul democraţiei nord americane şi asupra prestigiului acestei ţări în lume.
31 Aş adăuga aici şi poziţia obstinantă de a menţine România (de ce? Până când?) în afara listei ţărilor care beneficiază pentru cetăţenii lor de dreptul de liberă circulaţie, inclusiv de acces în SUA, prin eliminarea obligativităţii vizelor.


Minunile lumii

9 Martie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

De-a lungul vremurilor omenirea a identificat în creaţiile diverselor societăţi umane unele realizări care s-au impus fie prin ingeniozitate, fie prin calitatea materialelor folosite, fie prin măreţia şi frumuseţea obiectivelor respective. Prin evul mediu, spre exemplu, s-a introdus noţiunea de „Cele 7 minuni ale lumii”, cu referire directă la marea Piramidă din Gizeh, Grădinile suspendate din Babilon, Statuia lui Zeus din Olimpia, Templul lui Artemis din Efes, Mausolelul lui Maussollos din Halicarnas, Colosul din Rhodos şi, respectiv Farul din Alexandria.
Desigur că au fost şi alte liste cu alte obiective arhitectonice, artistice sau de altă natură pe care, în diverse momente, oamenii le-au considerat că ar fi adevărate minuni ale creaţiei umane.
Desigur că şi lumea modernă îşi are propriile sale minuni. În 1994, Societatea americană a inginerilor constructori civili, după un sondaj la nivel mondial, a propus alte 7 incontestabile minuni ale civilizaţiei lumii moderne. Lista începe cu Canalul Panama şi continuă cu Empire State Building, Golden Gate Bridge, Northsea protection works, Eastern Scheielde Barrier, CN Tower şi celebrul tunel prin Canalul Mării Mânecii, în lungime de 50 km, care leagă Anglia de Continent. Ar mai fi de adăugat apoi minunile create de natură, domeniu unde sunt avute în vedere, între altele, Muntele Fuji din Japonia, Muntele Everest din Nepal, Marele Canion din Arizona (USA), cascada Niagara, ca şi numeroase alte creaţii inegalabile răspândite de natură pe întregul cuprins al planetei. Desigur că nu putem să nu luăm în considerare şi o serie de tulburătoare creaţii ale minţii umane, cum ar fi: oraşe ca Veneţia, Oraşul Interzis din China, Timbuktu, Mecca sau celebrul Las Vegas, cu tentaţiile sale moderne. Tot între minunile incontestabile ale Terrei, unele dintre ele încă insuficient înţelese şi descifrate de către oameni, trebuie să includem complexul Stonehange din Marea Britanie, Marele Zid Chinezesc, luptătorii de teracotă din China, uriaşele construcţii de la Petra, Iordania şi Teochticuacan din America Centrală, numeroase temple şi construcţii religioase din America Centrală şi de Nord, numeroasele construcţii de pe întinsul Asiei Minor, Coloseumul şi celelalte situri arheologice de pe cuprinsul fostului imperiu roman, construcţiile inegalabile din Grecia antică, Capela Sixtină, Hagia Sofia ca şi marile construcţii de cult ale Islamului, templele din India, Indonezia, Japonia, Coreea şi din alte ţări din Extremul Orient şi nu în ultimul rând cele 887 de uriaşe statui monolitice din piatră denumite moai, aflate în Insula Paştelui din Polinezia.
Cercetătorii sunt obligaţi să admită între aceste lucruri de excepţie să aibă în vedere şi templele şi piramidele din Egipt, din Nordul Africii, dar şi construcţiile ulterioare din Rusia, iar mai nou din Brazilia, de pe cuprinsul continentelor nord, central şi sud americane sau din unele ţări centrale şi est-europene.
Între aşa-zisele minuni ale lumii specialiştii au cuprins şi acele construcţii care exprimă şi ilustrează aspiraţiile dintotdeauna ale omului spre înalt. Nu avem în vedere exclusiv renumitele zgârie nori nord americane, considerate astaza, pe nedrept, desigur, simple fapte banale; sunt avute în vedere construcţii ca Turnul Eifel – Franţa, New York Crystal Palace, Turnurile Petronas din Malaiezia, Turnul Tae-Pai din Taiwan, fostele Turnuri Gemene din New York, ţintă, destul de recent, a unor impardonabile acte teroriste şi, într-o oarecare măsură, Turnul Televiziunii din Toronto, clădirea operei din Sydney – Australia etc..
Aceste informaţii, ca şi extrem de bine realizatele ilustraţii cu fiecare din obiectivele menţionate, ca şi multe altele pot fi admirate într-un excepţional album intitulat „Wonders of the world”, semnat de Sandra Forty, carte apărută în China, la comanda unei firme, TAJ Books, din Marea Britanie. Răsfoind această carte, cum spuneam extrem de interesantă şi profesionist realizată, am avut bucuria de a constata că, spre deosebire de multe alte proiecte editoriale apărute în ultimii ani, autoarea a ţinut să facă dovada profesionalismului şi competenţei sale prin aceea că a evitat să îşi subordoneze demersul unor obişnuite deja tertipuri sau practici impuse de interese politice. După o consistentă, documentată şi bine scrisă introducere, cu cifre şi date, concludente, exacte, dar şi măestrit structurate în sensul de a evita redundanţa sau să îi plictisească şi încarce inutil pe cei cărora le este destinată, lucrarea conţine şi sute de fotografii de o calitate impecabilă, care prezintă aspecte definitorii ale fiecăruia din monumentele arhitectonice mai vechi sau mai noi avute în vedere, trebuie să mărturisesc că deşi de mult nu am simţit o atât de vie şi puternică plăcere, în faţa unei astfel de lecturi, considerată de unii plictisitoare sau obositoare.
Cartea Sandrei Forty scrisă cu mult profesionism, dar şi cu o vizibilă plăcere de a împărtăşii emoţia trăită de autoare la descoperirea acestor minuni ale lumii în care trăim este şi un document extraordinar, care îşi informează cititorii de o manieră atentă şi elegantă, fără stridenţe şi fără să lase impresia că informaţiile oferite sunt simple şi banale liste de cifre şi date. O asemenea lectură este, în opinia noastră, mai mult decât benefică pentru că ea asigură cititorului din orice parte a lumii, şansa excepţională de a descoperi de a se minuna şi implicit de a omagia, astfel, realizările excepţionale în plan artistic şi arhitectonic, lucrări intrate definitiv în conştiinţa lumii noastre.
Ca român, bucuria mea, la lectura acestei cărţi, este şi mai mare descoperind că, intre minunile lumii moderne, autoarea cuprinde, la paginile 88 şi 89, Palatul Parlamentului din Bucureşti[1]; însăşi situarea acestuia între minunăţiile arhitectonice ale Veneţiei şi Ermitajului, este un semn că alegerea sa nu este nici gratuită, nici întâmplătoare, mai mult că autoarea este deplin conştientă de frumuseţea şi importanţa acestei construcţii moderne, impresionante, care, pentru o serie de indivizi fără cultură şi fără educaţie ar fi trebuit să fie, fie demolată, fie transformată în cârciumi ordinare, de tipul celor care agresează în momentul de faţă chipul Bucureştiului şi al altor mari centre urbane româneşti [2].
Cu deosebită onestitate autoarea include în prezentarea făcută Palatului Parlamentului date exacte şi obiective, evitând spectaculosul ieftin şi informându-şi cititorii cu datele ce îi dau dreptul de a fi considerată una dintre construcţiile cele mai interesante ale timpului pe care îl trăim, dar şi a doua clădire a luimii în ceea ce priveşte mărimea sa.[3].
Trebuie să mai precizez că acest album excepţional dovedeşte o atitudine, cu totul specială a autoarei, preocupată, se pare, exclusiv de a scoate în evidenţă datele necesare înţelegerii obiective, nepărtinitoare şi nepartizane a tematicii supuse atenţiei, demonstrându-ne şi celor realmente vizaţi că acolo unde este un minim de decenţă şi probitate ştiinţifică se pot scrie astfel de lucrări extrem de necesare generaţiilor de azi, spre a le ajuta să înţeleagă şi să preţuiască, aşa cum se cuvine, moştenirea culturală şi spirituală de care beneficiem astăzi la scară planetară.
Am ţinut să semnalez un asemenea demers editorial şi să îl salut cu toată consideraţia, nu doar pentru faptul că autoarea lui spre deosebire de alţi confraţi ne-a dat posibilitatea să subliniem că şi poporul român este creator şi făuritor de valori de importanţă universală [4] ci, în primul rând pentru-că astfel de demersuri sunt rare şi foarte necesare pentru noi şi generaţiile ce vor veni.
Salutăm, aşadar, cum se cuvine acest excepţional eveniment editorial şi cultural ştiinţific şi ne dorim să avem tot mai des numeroase alte motive, de a vă reţine atenţia, stimaţi cititori, şi a vă sugera să trăim împreună bucuria unor astfel de regaluri editoriale.

Note:
1 Mândria mea este cu atât mai mare cu cât, de exemplu, clădirea Capitoliului nord-american nu figurează între obiectivele demne de reşinut. De asemenea, lipsesc din volum absolut orice fel de referiri la acea copie sinistră după clădirea parlamentului englez pe care au construit-o, cu aceeaşi destinaţie parlamentară vecinii noştri de la vest.
2 Mai semnalăm aici şi ideea stupidă a unui gunoier pripăşit prin Parlamentul României, care, evident, nu se simte deloc bine în luxul excepţional al acestei construcţii şi, vădit complexat, propune transferarea ei într-o banală cârciumă. El a fost, probabil, inspirat şi de relativ numeroasele chefuri, botezuri nunţi şi ale sindrofii ale unor minoritari romi care au închiriat părţi din Palat şi pentru a-şi etala kitscioasele lor podoabe din aur şi, mai rar, din argint.
3 În pornirea lui megalomanică Nicolae Ceauşescu, chiar dacă nu a făcut publice astfel de gânduri, o fi intenţionat să realizeze o construcţie mult mai impunătoare, prin dimensiuni şi luxul ei, de cât multe din marile palate existente în Europa şi în lume la momentul respectiv.
4 Deplângem, totuşi, faptul că autoarea nu a considerat demne a fi cuprinse în acest album bijuteriile arhitectonice şi picturale pe care le reprezintă pentru patrimoniul cultural şi spiritual universal mănăstirile din nordul Moldovei. Având, însă, în vedere că sunt destul de numeroase alte ţări care lipsesc complet din acest album, nu formulăm observaţia de mai sus ca un reproş.