Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu

16 Aprilie 2010

dr. Dan BRUDAŞCU

A apărut, recent, la Editura CARPATICA, din iniţiativa doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, ediţia a II-a a studiului Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu al regretatului scriitor şi om de cultură Artur Silvestri.
Prima ediţie a lucrării a apărut în anul 1987 şi urmărea invitarea criticii timpului la reconsiderarea personalităţii şi operei unuia dintre cei mai controversaţi scriitori români ai secolului XX, Zaharia Stancu, renunţând la formule obediente factorului politic şi ideologic al momentului respectiv. Structurată pe 10 capitole, lucrarea urmăreşte câteva din elementele ce definesc arta poetică şi doctrina literară a lui Zaharia Stancu.
Ceea ce îl deosebeşte categoric pe Artur Silvestri de alţi exegeţi ai operei lui Zaharia Stancu este, în primul rând, lipsa oricărei patimi, ca şi refuzul subordonării scrisului său vreunui comandament doctrinar sau ideologic. Cu răbdarea cercetătorului plin de har, Artur Silvestri se apropie de creaţia lirică a lui Zaharia Stancu fără nici un fel de inhibiţii, dar şi fără vreo idee preconcepută, pentru că scopul fundamental al demersului său exegetic îl reprezintă decodarea sensului operei şi nu punerea la zid, eventual, a omului, datorită păcatelor sale şi compromisurilor făcute cu lumea prin care a trăit.
Încă din primele capitole ale studiului, Artur Silvestri ţine să facă unele precizări definitorii. În primul rând el ne atrage atenţia asupra faptului că, examinată în raport cu romanul, de unde îi vine autorului notorietatea, poezia lui Zaharia Stancu este nu mai puţin însemnată şi, păstrând proporţiile inerente, când se compară materii diferite, arată şi subiectul raportului cantitativ dimensional, comparabil.
Aşa cum sublinia, încă de la apariţia primei ediţii a lucrării, distinsul cărturar şi ierarh de luminoasă amintire, acad. dr. Antonie Plămădeală, „autorul reuşeşte o exegeză în jurul celui de-al doilea cuvânt din titlu şi deschide cititorului perspective care îl îndeamnă, ba chiar îl obligă să ia poeziile de la capăt şi să-şi controleze ceea ce a simţit în timpul primei lecturi, prin cheia oferită de Artur Silvestri. E o „cheie de aur”!”
Şi regretatul scriitor şi poet Dumitru Bălăeţ observa, tot în 1987, că, în lucrarea lui Artur Silvestri: „Demonstraţia e riguroasă. Textul critic e pretutindeni în corespondenţă directă cu citatul semnificativ, adâncind mereu perspectivele.”
Artur Silvestri este, iar lucrarea de faţă o demonstrează cât se poate de convingător, unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai operei poetice a lui Zaharia Stancu. Cea de-a doua ediţie a studiului său este mai mult decât binevenită şi responsabilizează critica românească postdecembristă, obligând-o la o reanaliză pertinentă a întregii creaţii literare a lui Zaharia Stancu, cu predilecţie a celei poetice, mai puţin afectată de pendulaţiile politico-ideologice avute în viaţă de scriitorul respectiv.
Spun aceasta pentru că foarte puţină lume o ştie şi o afirmă (din păcate, Artur Silvestri n-a cunoscut sau nu a precizat (din motivemie necunoscute) acest fapt) că, la începuturile sale literare şi publicistice Zaharia Stancu a publicat frecvent în revista „ŢARA NOASTRĂ”, publicaţie fondată de Octavian Goga şi cu o evoluţie treptată spre dreapta eşichierului politic românesc interbelic. Sub acest aspect, Zaharia Stancu a fost coleg cu Eugen Jebeleanu, un alt nume al literaturii române, care, după 1944, va trece, cu arme şi bagaje, în tabăra scriitorilor de stânga, contestându-şi, astfel, propriile convingeri literare şi doctrinare de început.
Aş dori să mai adaug un alt element extrem de elocvent şi anume că, în perioada interbelică, Zaharia Stancu a beneficiat, lună de lună, pentru o lungă perioadă de timp, de sprijinul financiar consistent din partea lui Octavian Goga. Mai târziu, atunci când, drept răsplată pentru serviciile imense aduse de el regimului comunist, a devenit preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, solicitat în mod expres de văduva poetului, s-a abţinut de a acorda vreun sprijin în vederea scoaterii de la index a creaţiei literare a fostului său susţinător şi binefăcător.
Studiul Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu a lui Artur Silvestri, chiar dacă nu-şi propune şi nu urmăreşte să elimine acuzaţiile (eventuale ce ar mai putea fi) aduse lui Stancu, mai ales cea de poet proletcultist, reuşeşte, totuşi, să ne dezvăluie o personalitate mult mai puternică, care – dincolo de păcatele politice şi ideologice ce-i sunt imputabile – prin creaţia sa lirică, cea de romancier, dar şi de jurnalist, înscrie o pagină însemnată în istoria literaturii române a primei jumătăţi de veac XX, pe care, oricât s-ar sforţa noii comisari postdecembrişti ai culturii române, nu-l vor putea elimina complet din literatura şi cultura acestei ţări.


COMUNICAT – Casa Municipală de Cultură

15 Aprilie 2010

Vineri, 16 aprilie a.c., cu începere de la ora 18.00, în sala „Prof. Crişan MIRCIOIU” a Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca, va avea loc întâlnirea cu scriitorul Walter GHIDIBACA, autorul romanului „Totul e bine când se termină prost”. Cartea va fi prezentată de editorul Vasile George DÂNCU şi prof. Adrian COROJAN. În continuare, autorul va răspunde întrebărilor participanţilor şi va face interesante şi inedite dezvăluiri legate de laboratorul său de creaţie.

Luni, 19 aprilie a.c., cu începere de la ora 17.00, în aceeaşi locaţie, Casa de cultură a municipiului, în parteneriat cu revista „Cetatea Culturală”, îi invită pe iubitorii de literatură şi poezie clujeni la un moment de evocare şi comemorare a „poetului pătimirii noastre”. În deschidere, dr. Dan BRUDAŞCU va prezenta expunerea: „Octavian GOGA – paria al exegeticii literare postdecembriste?”. Va urma un moment poetic susţinut de membri ai trupei „Arca lui Noe” şi un moment muzical în interpretarea elevilor:
Maria URIAN – pian,
NAGY Berta – blockflötte
Ligia DUNCAN – vioară
Cezar CÂMPEAN – chitară.

Organizatorii îi invită pe toţi iubitorii de literatură, poezie , respectiv muzică, din Cluj-Napoca să ne onoreze cu prezenţa lor la cele două manifestări.

Manager (director general),
Dr. Dan BRUDAŞCU


„Pensii nerusinate !!!”…..astea DA !!!….nu altele….‏

14 Aprilie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

În aceste ultime săptămâni, odată cu intenţia actualului govern de a promova o nouă Lege a pensiilor, idee ce a inflamat aproape întreaga populaţie a ţării şi pe baza căreia presa scrisă şi audio-vizuală a declanzat un uluitor război, pasional, zgomotos şi, pe alocuri, absurd, în raport cu interesele politice şi de altă natură ale celor ce o manevrează.
Aparent, au fost descoperite o multitudine de argumente care să convingă guvernul, acuzat, cu o iresponsabilă uşurinţă de flaşnetarii mediatici amintiţi, de toate păcatele imaginabile. Din păcate, pera puţini dintre deontologii angajaţi în acest război, au aruncat în luptă şi argumente inspirate din activitatea şi atitudinea noilor autorităţi imperiale de la Bruxelles, graţie cărora România, dar şi alte state din zonă, sunt azi în pragul colapsului financiar şi economic.
Căci după modelul mai vechilor imperiu din istoria mai recentă sau mai veche a Europei, ceea ce e valabil la Bruxelles, un e valabil şi în coloniile conduse cu mână de fier. Nouă ni se predică, din păcate, tot mereu, şi din ce în ce mai ameninţător, să strângem cureaua, să creştem şomajul, să reducem salariile etc. Dar acolo, la Bruxelles, un pare a se fi auzit de criză sau de celelalte nenorociri cu care se confruntă o bună parte din naţiunile europene.
Şi pentru că veni vorba de o sintagmă tare dragă “ziariştilor” români, anume cea a “pensiilor (şi salariilor) neruşinate”, IATA câteva exemple, uşor verificabile, care demonstrează convingător cât de riguroşi şi economicoşi sunt cei de la Bruxelles în această privinţă (precizez că textil ce urmează l-am primit, de la un prieten din străinătate, pe net):

„Aţi observat că politicienii nostri se lupta ca nebunii să intre în administratia U.E.
şi de ce? Pensionarea la 50 de ani, cu 9000 de euro pe lună pentru funcţionarii din U.E. a fost aprobata! În acest an, 340 de functionari se vor pensiona la 50 de ani cu o pensie de 9000 de euro pe lună. Da, ati citit corect! Pentru a sprijini integrarea personalului nou de la noile state membre ale U.E. ( polonia , malta , europa de est …), funcţionarii din ţările membre (ca belgia, franţa, germania ..) Vor primi din partea europei, aceasta oferta (= cadou pretios, putem spune de aur) doar ca să se pensioneze.
De ce şi cine plăteşte ? Tu si cu mine!
Ei voteaza legi, fără control şi-si atribuie,,parasute de aur” cu impozitele noastre. Acestea trebuie să fie dezvăluite cu ajutorul acestui mesaj tuturor europenilor din jurul vostru. Tehnocraţii europeni beneficiaza de pensii de nababi…. Chiar şi parlamentarii, care cu toate acestea, beneficiaza de regimuri speciale, nu primesc o treime din ceea ce ating acesti domni … Adica, giovanni buttarelli, care ocupa postul de asistent supervizor de protecţia datelor „, va primi numai dupa 1 an si 11 luni de serviciu (noiembrie 2010), o pensie de 1 515 euro / luna. Echivalentul a ceea ce se ,,ofera” , în medie, unui angajat francez din sectorul privat, după o carieră completă (40 ani).
Colegul său, peter hustinx, si-a văzut contractul reinnoit cu inca 5 ani. Acesta va avea dreptul la aproape 9 000 euro de pensie pe lună.
E simplu, nimeni nu s-a decis sa-i ia la intrebari, deci e firesc că profită. E ca şi cum pentru pensionarea lor, ei ar fi primit un cec în alb.
Multi alte tehnocraţise bucura de acest privilegiu: 1. Roger Grass, grefier al curţii de justiţie , va primi euro 12 500 de pensie pe luna.
2. Pernilla Lindh, judecător la tribunalul de primă instanţă, 12 900 euro/luna.
3. Dăąmaso Ruiz-Jarabo Colomer, avocat general, 14 000 euro/luna.
Listă de verificare, fa click pe adresa de mai jos:
http://www.kdo-mailing.com/redirect.asp?numlien=1276&numnews=1356&numabonne=62286
pentru ei, este jack-pot-ul mult visat. Fiind in funcţie de la mijlocul anilor 1990, sunt sigur de a ,,avea o carieră completă” şi, prin urmare, a obţine maxim de 70% din ultimul salariul. Nu numai ca pensiile lor ,,sparg plafoanele de pensionare” dar pe deasupra pentru dansii e suficient de a lucra doar 15 ani şi jumătate(intr-o viaţa de om) pentru a valida o cariera completa, în timp ce tu, ca si mine, trebuie sa te omori la servici 40 de ani, în curând 41 ani si doresc sa o mai lungeasca nitelus…..
Confruntandu-se cu prăbuşirea sistemelor de pensii, tehnocraţii recomanda cariere mai lungi: de la 37,5 ani, 40 de ani, 41 ani (în 2012), 42 (2020), etc.
Dar pentru ei nu e nici o problemă, e suficient doar 15.5 ani … Iniţial, aceste pensii de nababi au fost rezervate doar membrilor comisiei europene dar de-a lungul anilor, acestea au fost acordate si altor angajaţi. Acum, ei sunt o armată care se bucura : judecători, magistraţi, grefieri, controlori, mediatori, etc. Dar, mai grav, în acest caz, este că acestia nu contribuie nici cu o centime de euro la super- pensiile lor. Totul se plăteşte de catre contribuabili…
Noi, cotizam toata viaţa şi la cea mai mică întârziere de plată ni se reaminteşte, urmează amenzi, penalităţi de întârziere de plată, etc. …fara nici o milă. Ei sunt scutiti de toate acestea.
Va puteti imagina? Chiar şi judecătorii curţii de conturi, care, cu toate acestea, se presupune că „/ verifica dacă cheltuielile uniunii europene sunt legale, ptr.scopul pentru care sunt destinate … / „beneficiaza de acest sistem şi nu plătesc nici o cotizatie. In schimb nu uita ca trebuie sa joace rolul de ,, jandarmi ” la bruxelles ” şi continuă să dea lecţii de ortodoxie bugetara, atunci când ei au ambele mâini pana dincolo de coate în oala cu gem? La ora în care viitorul pensiilor noastre este serios compromisă de violenţa crizei economice şi brutalitatea şioc demografic, oficialii europeni au, pe cheltuiala noastră, pensie de 12 500 – 14 000 euro/lună după doar 15 de ani de carieră, fără măcar a contribui cu ceva ptr ea … Acest lucru este pura provocare!
Scopul acestor randuri este de a alerta toti cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.
Împreună putem crea o maree. Nu există nici o îndoială că tehnocraţii din europa continuă să se bucure pe cheltuiala noastră şi fara griji sau frica, de astfel de pensii. Sa incercam sa punem piciorul in prag. S-a efectuat un studiu precis şi documentat, si se demonstreaza prin amploarea scandalului. Aceste studii au fost deja preluate de către mass-media.
http://www.lepoint.fr/actualites-economie/2009-05-19/revelations-les-retraites-en-or-des-hauts-fonctionnaires-europeens/916/0/344867
difuzarea pe o scară largă în rândul tuturor celor 27 de ţări ale U.E., prin intermediul presei a e-mailurilor….poate se va ajunge la ceva, doar daca nu sunteti multumiti cu faramiturile care vi se ofera.
Transmiteti la toata lumea


Demontarea unor mituri

13 Aprilie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Recent, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, cunoscutul ziarist şi prozator Viorel CACOVEANU a tipărit romanul „Învinşii”, carte cu totul singulară în peisajul prozei româneşti a ultimelor decenii.
Cartea diferă de alte romane şi datorită caracterului său documentar, autorul propunându-şi să abordeze, tema dintr-o altă perspectivă, deşi romanescă, totuşi lipsită de edulcorări sau abordări siropoase, ceea ce o menţine, de la prima la ultima sa pagină, tot timpul, în atenţia cititorului.
Autorul, deşi nu este un om al locului, doreşte să prezinte, de o manieră mai exactă, obiectivă şi precisă, celebrul „caz Şuşmann”. În ultimii aproximativ 35 de ani, subiectul a mai atras atenţia şi altor autori, fie parţial, fie complet. Astfel, Constantin CUBLEŞAN, în vol. I al romanului „Un anotimp pentru fiecare. Sezonul crinilor roşii”, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1985, evocă impactul avut în zonă de cazul Şuşmann, cu trimitere directă la suferinţele în propria sa familie. Detalii interesante şi inedite cuprinde şi monografia „Poieni. Spaţiu, istorie şi spiritualitate”, volum apărut, în 2003, la Casa Cărţii de Ştiinţă şi avându-i ca autori pe Nicolae ŞTEIU şi Gheorghe NEGRU.
Cea mai tulburătoare mărturie despre ceea ce a însemnat cazul Şuşmann pentru locuitorii zonei Răchiţele, poate fi găsită, însă, în volumul „Cazul Şuşmann în judecata răchiţenilor”, avându-i ca şi coordonatori pe Teofil RĂCHIŢEANU şi preotul Teodor BOC, volum apărut la Casa de Editură Napoca, în 2005.
Credem că VIOREL CACOVEANU a cunoscut toate aceste lucrări, care l-au ajutat să refacă în mod veridic şi credibil atmosfera terifiantă din perioada descrisă.
Îmi aduc aminte că, la apariţia volumului semnat de Teofil RĂCHIŢEANU şi Teodor BOC, o serie de anonimi au sărit rapid la gâtul poetului Răchiţeanu, acuzându-l că a încercat să mistifice adevărul şi să aducă atingere memoriei celui pe care ei l-au considerat un erou. Abordarea lui VIOREL CACOVEANU este mult mai curajoasă, pentru că el, nefiind înregimentat în sau tributar faţă de vreo orientare politică, ideologică sau doctrinară, îşi propune şi reuşeşte să arate lucrurile în adevărata lor lumină, scoţând la iveală nu fapte eroice, ci crime odioase săvârşite, la comanda şi din iniţiativa directă a lui Şuşmann de cei care l-au urmat în demersul său.
VIOREL CACOVEANU este necruţător, ca un chirurg, care deşi ştie că operaţia pe care urmează să o facă poate fi extrem de dureroasă, dar, convins de justeţea actului său, operează cu sânge rece, nelăsându-se influenţat de nici un context. Aceasta şi pentru că VIOREL CACOVEANU are un singur obiectiv, ca om şi scriitor: slujirea adevărului, indiferent cât de crud sau deranjant ar fi el, inclusiv pentru memoria celui considerat până de curând un adevărat erou.
Spre deosebire de formulele vădit aservite unor interese doctrinare şi ideologice folosite până acum pentru prezentarea acestui caz, Viorel CACOVEANU vrea să îi ajute pe contemporanii şi urmaşii săi să înţeleagă şi contextul şi factorii interni sau externi ce au contribuit la declanşarea unor astfel de situaţii dramatice. Chiar dacă nu o declară în mod explicit, Viorel CACOVEANU face vinovată de suferinţele şi dramele trăite de grupul Şuşmann şi de alte grupuri similare din întreaga ţară, inclusiv propaganda americană şi cei care s-au aflat în spatele ei, care au înşelat speranţele a milioane de români angajaţi cu trup şi suflet în stoparea procesului comunizării ţării, dar care, cu mult sânge rece şi cinism, i-au abandonat, deşi ştiau că toţi aceştia se află într-o situaţie fără ieşire, urmând fie să-şi piardă viaţa, fie să cunoască calvarul gulagului comunist. În acelaşi timp, însă, într-un fel foarte singular, Viorel CACOVEANU arată că multe dintre dramele trăite de români în perioada respectivă s-au datorat faptului că în organismele represive ale regimului comunist s-au aflat foarte mulţi reprezentanţi ai unor minorităţi etnice, mulţi dintre ei nefiind în stare a vorbi clar şi coerent limba oficială de stat. Evident, subliniază autorul, că pentru aceştia erau mult mai importantă obţinerea stabilităţii şi liniştii pentru stăpânii lor de la Moscova, decât să apere interesele acestui popor, hotărât să se opună, sub orice formă, inclusiv cea armată, exceselor şi politicii destructive ale noului regim, dar şi abuzurilor şi crimelor săvârşite de reprezentanţii lui. Se găsesc în romanul „Învinşii” al lui Viorel CACOVEANU şi unii reprezentanţi de etnie română în organismele de partid şi securitate, faţă de care încearcă o înţelegere şi chiar scuză, considerându-i, pe nedrept, în opinia mea, mai degrabă victime ale sistemului în care funcţionau decât autori ai unor iniţiative punitive şi absurde la adresa ţăranilor revoltaţi din zona Răchiţele.
Spuneam anterior că avem de-a face cu un roman atipic, pentru că, în cea mai mare parte a sa, eroii şi faptele prezentate nu sunt rodul imaginaţiei scriitorului, ci sunt detectabile în plan real sau în documentele oficiale rămase în arhive şi colecţii. Viorel CACOVEANU reface, cu o minuţie de fin şi abil artizan, întregul parcurs al activităţii grupului Şuşmann, arătând, cu o precizie mai degrabă de cercetător, decât de scriitor, fiecare moment din desfăşurarea evenimentelor. El surprinde cu fineţea scriitorului rafinat nuanţele care contribuie la prezentarea atmosferei complexe şi dramatice, atât din Răchiţele, cât şi din interiorul grupului Şuşmann. Deşi ştim cu precizie că toţi membrii acestui grup sunt persoane reale, care au trăit la Răchiţele şi zona Apusenilor, avem impresia că unele din faptele prezentate, datorită bestialităţii lor greu de acceptat, ar fi doar rodul unei fantezii extraordinar de bogate. Autorul urmăreşte, parcă cu un obiectiv cinematografic, fiecare clipă şi ne poartă într-o suită firească, printr-o abilă schimbare de planuri, prin toată această poveste plină de dramatism şi cu un tragism aproape antic.
Spre deosebire de toţi cei care au văzut exclusiv componenta eroică a lui Şuşmann şi a grupului său (componentă pe care noi nu o contestăm) Viorel CACOVEANU vorbeşte, însă, şi de naivitatea şi de credulitatea, dar şi de crimele cu sânge rece dispuse de Şuşmann, atât împotriva propriilor lui colaboratori, cât şi a unora dintre consătenii lui.
Dincolo de eroismul incontestabil al demersului grupului condus de Şuşmann de a se opune comunizării ţării şi transformării ei într-o provincie a Imperiului Sovietic, rămân, însă, şi crimele odioase şi gratuite pe care acesta le-a săvârşit şi care impun o reconsiderare obiectivă şi nesentimentală a acestui eveniment pentru a nu face posibilă apariţia unor falşi eroi, cu mâinile pătate de sângele unor oameni nevinovaţi. Pentru că autorul are curajul să afirme: „La drept vorbind, adevărata rezistenţă au făcut-o ţăranii nevinovaţi din Răchiţele, prinşi între două fronturi – al fugarilor şi al statului democratic – devenind eroi ai acelor vremuri de tristă amintire”.
Tot el mai conchide, tot cu multă şi vizibilă amărăciune, că: „atunci, în anii ‚50, nimeni n-a câştigat nimic, nici fraţii, nici securiştii. A fost un război între învinşi, fără învingători. Omenirea câştigă mereu bogăţii, dar pierde întotdeauna pacea”.
Considerăm că noua carte a lui Viorel CACOVEANU este una excepţională, care este utilă de citit atât ca roman de ficţiune, cât şi ca document relevant al anilor 50 ai dramaticului secol XX. Credem cu convingere că, orice cercetător care se va apleca în viitor asupra acestei perioade, nu poate evita lectura acestei cărţi, dacă doreşte o înţelegere obiectivă şi realistă a evenimentelor ce au marcat-o.


SOLO JUSTER, UN POET AUTENTIC ŞI CEREBRAL

13 Aprilie 2010

dr. Dan BRUDAŞCU

Recent, am primit, din Israel, de la poetul şi omul de cultură Solo Juster, una dintre cele mai reprezentative figuri ai elitei literare de limbă română din ţara respectivă, o plachetă de versuri intitulată „Laud[ ploii. Poeme”, apărută la editura Autorului REHOVOT în 2010.
Placheta conţine 23 de texte, extrem de diferite ca formulă poetică, trecând de la poemul propriu-zis la catren sau haiku, cu o dezinvoltură ce scoate în evidenţă deplina stăpânire a mijloacelor estetice şi poetice de care este capabil autorul.
Solo Juster, relativ puţin cunoscut în mediile literare din ‚ara noastr[, deoarece e plecat din România de o jumătate de secol, este, după cum am spus, o personalitate extrem de complexă şi autentică a elitei culturale de limba română din Israel. Din 1966 s-a remarcat şi în domeniul presei literare, prin publicaţia – din păcate efemeră – „Lumea magazin”, cu o existenţă de doar 18 săptămâni. Dar, de un sfert de secol, coordonează şi asigură funcţionarea, împreună cu distinsa sa soţie, Mariana Juster, a cenaclului literar de limbă română PUNCT şi a bianualului cu acelaşi nume, care funcţionează şi în prezent.
La realizarea unor numere memorabile ale acestei prestigioase publicaţii de cultură şi literatură română, şi-au adus contribuţia toţi scriitorii evrei de limbă română importanţi ai momentului, trăitori fie în Israel, fie peste hotare – în ţări cum ar fi Canada, Belgia, S.U.A., România etc.
Ca om, nonagenarul Solo Juster are o biografie care impune respect şi care ne demonstrează că a înfruntat, cu demnitate şi mult curaj, efectele deciziei demne şi temerare, luată în anul 1957, deşi i se anunţa o carieră extrem de profitabilă în ţară, la calitatea de membru de partid. În 1960 reuşeşte să ajungă în Israel, împreună cu soţia şi fiica sa, unde, o vreme, lipsurile şi neajunsurile din România continuă fără, însă, a-l descuraja vreodată. Solo Juster este, până în prezent, autor a 12 plachete de versuri (13 cu cea de faţă), care l-au impus în atenţia cititorilor şi criticii de specialitate, atât din Israel, cât şi de peste hotare, aducându-i, implicit, o binemeritată recunoaştere internaţională. Este ştiut faptul că, în 1999, domnia sa primea premiul internaţional acordat în cadrul Festivalului de poezie „Lucian Blaga” de la Cluj-Napoca, iar în 2005, prestigiosul premiu literar ARTZI, conferit la Tel Aviv.
Ca şi în majoritatea poemelor din plachetele anterioare, temele predilecte ale poetului rămân cele legate de cuvânt, de misterele existenţei, de viaţă şi iubire, de familie, dar şi de greu definitul univers de dincolo. Poetul face, încă o dată, dovada, prin această nouă plachetă, a sensibilităţii şi lirismului, completând şi îmbogăţind spaţiul său liric în care gravitatea şi ironia benignă sunt adeseori prezente în aclaşi text poetic.
Ca marea majoritate a creatorilor, are totuşi câteva ţinte lirice pe care nu doreşte să le rateze, dar are, în acelaşi timp, şi nedumeriri existenţiale care conferă textelor sale poetice o sporită aură de interes pentru cititori.
Ceea ce mi se pare un gest de o nobleţe aparte este faptul că, în cuprinsul acestei noi plachete, se numără şi un haiku dedicat memoriei lui Alexandru Mirodan, cel de curând plecat în lumea de dincolo, dar care marchează un moment însemnat în istoria şi cultura israelienă de limbă română.
Ceea ce te impresionează în urma lecturii acestei plachete este sentimentul tinereţii spirituale a poetului nonagenar Solo Juster, ca şi pofta sa ludică şi de viaţă. Fiecare dintre cele 23 de texte, într-o splendidă limbă română, sunt tot atâtea mesaje impresionante ale lui Solo Juster de iubire faţă de limba ţării în care s-a născut şi s-a format ca om şi admirabil creator.