Revedere cu foşti colegi şi colaboratori din Primăria Cluj-Napoca

12 Iulie 2010

iulie 2010

Anunțuri

Condiţia presei post-decembriste

1 Iulie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Foarte multă lume, analizând cele petrecute în ultimii 20 de ani, după lovitura de stat din 1989[1], susţine, mai în glumă, mai în serios, că starea deplorabilă în care se găseşte azi România s-ar datora într-o foarte mare măsură şi presei. Nu degeaba, ani la rândul, circula în diverse medii sintagma „cu televizorul aţi minţit poporul”[2]. După ce, ani de zile, vechiul regim promovase în presă numai oameni de „încredere”, în marea lor majoritate absolvenţi de Ştefan Gheorghiu sau indivizi agreaţi de Comitetul Central, dar şi de alte instituţii ale regimului, după 1990, în presa românească, au năvălit, nederanjaţi de nimeni, şi foarte mulţi oameni de foarte bună credinţă, dar mai ales enorm de mulţi agramaţi şi nechemaţi[3].
În general, în ţările cu o democraţie consolidată din întreaga lume, presa joacă un rol extrem de important şi plin de responsabilitate fiind, pe bună dreptate, numită „câinele de pază al democraţiei”. Se întâmplă, destul de frecvent, aşa cum mi-au relatat diverşi prieteni şi cunoscuţi, pe care-i am în întreaga lume, ca oamenii să-şi împărtăşească diverse ştiri, informaţii etc. Întrebaţi de unde deţin acele date, ei spun aproape invariabil că: „din presă”. Niciodată nu se întâmplă, ca vreuna din informaţiile apărute în presă, în ţările respective, să fie inexactă sau voit tendenţioasă, aservită vreunor interese de gaşcă etc. Cu alte cuvinte, după secole de practicare a presei, slujitorii acesteia din ţările respective au ajuns, cu foarte puţine excepţii, să slujească adevărul şi interesele general comunitare, devenind surse credibile şi respectate de către cetăţeni. S-a ajuns la o astfel de situaţie, deloc uşor, mai degrabă prin eforturi susţinute de autoperfecţionarea continuă, pe linie profesională, dar şi de conştientizare în ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile ce le revin într-o societate autentic-democratică, aservită exclusiv intereselor comunităţilor din care ziariştii[4], ca şi cetăţeni, fac parte.
Privind retrospectiv şi fără absolut nici un fel de patimă, nu recunoaştem, din nefericire, decât foarte puţine din aceste caracteristici în ceea ce priveşte presa românească post-decembristă. Ne aducem cu toţii aminte, şi nu întotdeauna cu plăcere, cum, după 1990, din păcate până în zilele de astăzi, au apărut în presa românească, aşa cum spuneam, foarte mulţi nechemaţi, fără ca oamenii profesionişti şi cu adevărat responsabili să fi reacţionat în vreun fel, nu în sensul impunerii vreunei cenzuri, ci al descurajării acelor manifestări care, în foarte scurtă vreme, au transformat o serie de publicaţii centrale şi/sau locale în instituţii odioase, aservite unor găşti sau interese, care n-aveau absolut nimic de-a face nici cu deontologia acestei meserii, nici cu nevoia slujirii intereselor tinerei noastre democraţii, în sensul apărării acesteia de tendinţele reale, de deturnare a scopurilor şi intereselor statului român post-decembrist, în loc să se transforme în instituţii atât de necesare de orientare a opiniei publice spre valori esenţiale şi perene. Multe din ziarele pe care le avem în vedere au devenit un adevărat cancer, care a acţionat în mod permanent împotriva intereselor populaţiei şi statului de drept. Sunt, din nefericire, şi destul de multe cazurile în care mulţi emanaţi, aciuaţi în presă, au început să se folosească de aceasta pentru a-şi satisface exclusiv propriile interese, în mod concret pentru a se căpătui şi pentru a realiza, pe termen scurt, considerabile venituri[5]. Pentru a nu mi se reproşa că teoretizez sau exagerez, aş dori să exemplific cu situaţii cunoscute personal la nivelul municipiului Cluj-Napoca. Mizez pe faptul că există cetăţeni care-şi mai amintesc de comportamentul care are prea puţin de-a face cu o presă autentică, întâlnit la destui de mulţi dintre ziariştii post-decembrişti ai locului.
După cum se ştie, am petrecut o anumită perioadă de timp, alături de fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, care avea un teribil apetit de a comunica zilnic presei numeroase informaţii, unele cu adevărat importante, dar şi altele care aveau doar menirea de a şoca pe potenţialii cititori prin extravaganţa ideilor pe care ţinea morţiş să le aducă la cunoştinţa opiniei publice.
Eram nevoit, zilnic, să redactez un foarte mare număr de „comunicate” de presă. De cele mai multe ori, nu reuşeam să transmitem presei scrise şi audio vizuale clujene, pe faxurile Primăriei, aceste materiale până când primarul cerea să adăugăm mereu altele şi altele noi; câteva persoane[6] reuşeau cu greu să finalizeze, într-o zi lucrătoare, expedierea tuturor acestor comunicate. Au fost şi situaţii în care, ele apăreau în forma în care fuseseră transmise, fără nici cea mai mică modificare, dar, desigur, deşi redactate de mine sau colegii mei, însuşite şi semnate, fără ruşine, de membrii diverselor redacţii. Erau, însă, destul de frecvente cazurile, când, spre disperarea primarului, aproape nici unul din comunicatele sale nu era reţinut de presă. Deseori, în astfel de situaţii, el dispunea retrimiterea materialelor către presă. Desigur, fără ca de această dată rezultatele să difere substanţial faţă de cele din ziua precedentă. Se ajunsese, astfel încât, pentru a fi pe placul presei, edilul şef la care ne-am referit, să fie mult mai interesat de ecourile din presă faţă de lucrurile pozitive sau năzbâtiile ce-i treceau prin cap decât faţă de problemele, nu puţine, care aşteptau o soluţie corespunzătoare pentru a asigura bunul mers al activităţilor edilitar gospodăreşti în municipiu. Edilul în cauză îşi rezerva în fiecare dimineaţă un timp pentru a verifica personal ce şi cât, şi unde reţinuseră atenţia comunicatele lui din ziua precedentă. Aşa se face că, ori de câte ori, erau organizate conferinţe de presă, puţini erau ziariştii care să nu onoreze invitaţiile ce le erau adresate[7]. Nu lipseau, evident, situaţiile conflictuale deschise dintre primar şi interlocutorii lui. Reţin, în acest sens, dialogurile tensionate avute de el cu unii ziarişti locali. Tensiunile dispăreau, de cele mai multe ori, surprinzător de repede, mirându-mă, cel puţin pe mine personal.
După mai mulţi ani, pentru că nu m-a preocupat în mod deosebit exclusiv acest subiect, am reuşit să dezleg misterul acestei „schimbări de macaz” din partea unor ziarişti. După ce-l tăbăceau bine pe primarul ahtiat după glorie publicistică, unii dintre bătăuşii zarişti locali îi adresau acestuia, în nume personal, solicitări de alocare de spaţii comerciale sau alte obiective de interes şi pentru profit strict personal. Din câte ştiu, astfel de cereri erau soluţionate destul de prompt. Nu am fost niciodată preocupat, în mod deosebit, de astfel de situaţii, dar, îmi aduc aminte, printre altele că primarul în discuţie a aprobat unuia dintre criticii săi obţinerea unui spaţiu pe domeniu public, pe care îl deţine şi la această dată, într-o zonă cu mare vad comercial, pe care, noul om de afaceri a subînchiriat-o ulterior, chiar dacă legea interzicea în mod categoric astfel de practici.
Sunt, desigur, şi multe alte situaţii: spre exemplu, în perioada în care lucram în Primărie, dar şi ulterior, un ziarist dispărut între timp din peisajul presei locale, publica în fiecare zi, fără absolut nici un motiv, critici aiuristice la adresa mea, preluând tot felul de mizerii din acuzaţiile proferate de o minte bolnavă a unuia dintre cei care, înainte de 1989, obişnuia să ne toarne, pe mine şi pe soţia mea, la Securitate şi la alte organe ale statului comunist. Culmea penibilului e că acest personaj debutase în presa audio-vizuală clujeană într-o emisiune de sfârşit de săptămână pe care o coordonasem personal la postul local de televiziune. Când l-am întrebat care este cauza acestei violenţe, pentru mine total inexplicabile, individul mi-a răspuns senin că îndeplinea o comandă politică şi, în plus, avea de câştigat personal, după fiecare atac la adresa mea, din partea celor pentru care lucra. Desigur că orice om de bună credinţă îşi va completa informaţia cuprinsă în cele de mai sus, cu foarte multe alte exemple arhicunoscute deja din comportamentul aşa-zişilor „ziarişti post-decembrişti”, pentru că, de la aceste aparent nevinovate atacuri, îndreptate împotriva unora sau altora, s-a trecut fără pic de jenă, la adevărate linşaje mediatice. Adeseori, cu scopul declarat al şantajării celor criticaţi cu o dubioasă violenţă. Cei care doresc detalii în acest sens, îi invit să-şi amintească şi situaţiile petrecute în ultimii ani la nivelul presei locale.
Şi ca parlamentar de Cluj, am avut parte de o extrem de violentă campanie de denigrare şi de atacuri mârşave fără nici o motivaţie. Deranjată, se pare, de această reacţie absurdă împotriva mea, după ce putea să constate în mod direct eforturile pe care le făceam pentru a sluji exclusiv şi consecvent interesele locuitorilor judeţului Cluj, în calitate de parlamentar, una din angajatele biroului meu parlamentar, crezând că găsise soluţia potrivită pentru a pune capăt acestor virulente şi absurde atacuri, mi s-a adresat, la un sfârşit de săptămână, propunându-mi, nici mai mult nici mai puţin, să accept ideea de a plăti lunar ceea ce ea numise taxă de protecţie[8]. Interlocutoarea mea m-a asigurat că în felul acesta toate atacurile vor înceta, iar pe viitor, în plus, urma ca ori de câte ori aş mai fi fost atacat în presă, să beneficiez de articole prin care să fiu apărat sistematic. Întrucât nu mă ştiam absolut nevinovat faţă de electoratul clujean, nici părtaş sau implicat în activităţile ilicite[9], am refuzat categoric o asemenea soluţie, nu din zgârcenie, ci pur şi simplu cu infinită scârbă faţă de halul în care decăzuse presa post-decembristă.
Au urmat, la scurtă vreme, arestări în rândul unora dintre cei ce se dedeau la sau practicau astfel de „forme” de jurnalism[10]. Ca întotdeauna, într-o societate cum este cea românească – în cele din urmă justiţia şi o serie de structuri şi grupări politice, direct interesate, i-au scos pur şi simplu basma curată pe aceşti infractori veritabili de presă. Nu e de mirare, aşadar, şi exemplele ar putea curge la nesfârşit că, în prezent, foarte puţini sunt cei care mai cred cu adevărat că presa post-decembristă slujeşte cu adevărat interesele democraţiei şi valorile pentru care atâţia şi atâţia ziarişti, din diverse părţi ale lumii, au îndurat sacrificii enorme sau chiar şi-au pierdut viaţa spre a putea contribui la îndepărtarea unor asemenea situaţii din viaţa acestei lumi. N-aş vrea să se înţeleagă că, dând publicităţii aceste elemente, aş dori să nesocotesc sau să minimalizeze contribuţia mai mult decât lăudabilă a acelora care slujesc cu adevărat, în rândurile presei, interesele comunităţii, sau să nu ţin cont de importanţa şi contribuţia ce şi-au adus şi îşi aduc zi de zi la implementarea democraţiei, la apărarea libertăţii şi a valorilor pentru care atâţia s-au sacrificat.
Mi-am adus aminte de toate aceste elemente în momentul în care actuala putere a făcut aprecieri critice, total nedrepte, la adresa presei atentând, în fapt, la libertatea acesteia. Fără a susţine în nici un fel astfel de tendinţe ostile democraţiei, trebuie să recunosc că s-a ajuns la o astfel de situaţie dramatică şi datorită erorilor numeroase şi impardonabile făcute, după 1990, de mulţi dintre cei care-şi zic ziarişti, fără ca adevăraţii profesionişti să fi acţionat, cu mijloace specifice şi proprii, pentru a apăra demnitatea propriilor meserii în faţa imposturii celor nechemaţi şi iresponsabili, care pentru un blid de linte, sunt gata să se vândă oricui este dispus a-i cumpăra.

Note:
1 Fostul preşedinte Ion Iliescu, dar şi alţi „specialişti” apropiaţi lui, cel puţin sub aspect ideologic, se dau de ceasul morţii să ne convingă că în realitate ar fi fost vorba de o revoluţie, nu de o lovitură de stat. Intuim cel puţin câteva din argumentele susţinătorilor acestei interpretări, deşi, sincer, nu dăm doi bani pe ele. Evenimentele din decembrie 1989 au fost planificate şi coordonate de diverse servicii secrete străine care, profitând de atitudinea generală a românilor, beneficiind de sprijinul unor aborigeni, asemenea lui Ion Iliescu, dar şi alţii, nemulţumiţi de rolurile secundare distribuite lor în şi de vechiul regim, au acceptat să devină „liderii” acestui simulacru de revoluţie. Îmi menţin părerea, formulată de ani de zile, potrivit căreia Ion Iliescu nu a fost o binecuvântare pentru destinul poporului român. Ci, dimpotrivă, preluarea puterii de către el şi alţi emanaţi a condamnat, de atunci, din primele zile ale anului 1990, la situaţia dezastruoasă în care se află azi România. Modul samavolnic şi neruşinat în care s-a înţeles şi făcut trecerea spre economia de piaţă şi democraţie a conţinut in nuce majoritatea dezastrelor abătute peste ţară. Pentru că datorită viziunii stupide legată de „nu ne vindem ţara” a încurajat devastarea economiei româneşti şi preluarea acesteia, prin mijloace banditeşti de miliardarii de mucava de azi. Oare când se uită în oglindă, domnul Ion Iliescu nu are să-şi reproşeze nimic?
2 S-a avut în vedere nu doar circul pus la cale de pucişti, la televiziune, cu ajutorul unor alogeni, conectaţi la interesele unor servicii secrete străine, ci şi propaganda susţinută a partidului-stat prin intermediul televiziunii de stat unde rămăseseră mulţi din vechii lucrători promovaţi cu acceptul Secţiei de cadre a CC al PCR. Deci, „oameni de nădejde” ai noului „tătuc”.
3 La aceştia trebuie adăugaţi, după cum confirma, ca răspuns la o interpelare a mea în Parlament, un fost director al SRI, şi foarte mulţi ofiţeri sub acoperire, în principal din SRI, dar şi din alte servicii.
4 La baza unor astfel de progrese impresionante stau şi sacrificiile imense făcute de ziariştii din ţările respective, care, pentru slujirea adevărului, au acceptat deseori inclusiv sacrificiul suprem, s-au confruntat cu autorităţi abuzive, au plătit amenzi, au făcut detenţie, dar n-au renunţat nici o clipă la misiunea lor nobilă, refuzând compromiterea imaginii şi calităţii lor, respingând compromisuri aducătoare de profit imediat, dar cu impact dezastruios asupra lor pe termen lung.
5 Destul de rar, din fericire, poate şi datorită faptului că: „corb la corb nu-şi scoate ochii”, mai aflăm de diverse afaceri dubioase ale unor ziarişti sau patroni de ziare, despre şantajul exercitat asupra unor oameni politici sau de afaceri sau de câştigurile dubioase pe care le obţin unii. Cel mai recent caz, dezvăluit de presă, este salariul de 4 miliarde de lei pe lună realizat de patronul unui post bucureştean de televiziune, reţinut câteva zile sub acuzaţia de asociere cu un alt personaj, cu un nivel de pregătire şcolară deficitar, pentru şantaj. Practici similare au fost constatate şi în alte mari centre urbane ale ţării, fără ca, cel puţin până în prezent, justiţia să fi reuşit să clarifice lucrurile şi să aplice, corect, legea, descurajând pe viitor proliferarea unor astfel de practici.
6 Am în vedere întregul colectiv al Serviciului mass media din organigrama de atunci a Primăriei.
7 Astfel de ziarişti erau de-a dreptul disperaţi când primarul lipsea din oraş, fiind în concediu saui plecat din ţară. Pentru că le lipsea principala lor sursă de informare.
8 Ar fi fost vorba, potrivit spuselor ei, de câteva sute de dolari pe lună. Nu îmi amintesc, însă, nici suma, nici numele ziaristei care îi oferise „soluţia” prezentată mie.
9 Spre deosebire de majoritatea oamenilor politici, atât de la nivel local cât şi naţional, nu m-am implicat în nici o activitate ilicită, de spoliere a avuţiei publice, nu m-am asociat cu cineva în vederea obţinerii de beneficii uriaşe, cum e cazul atâtor marcante (dar şi obscure) figuri ale politicii şi vieţii publice post decembriste. Ca demnitar, am acţionat întotdeauna pentru respectarea legii, combaterea şi darea în vileag a abuzurilor şi a celor care le comiteau, chiar dacă, în câteva cazuri, aceştia erau chiar membri marcanţi ai guvernului prezidat de Adrian Năstase sau chiar ofiţeri superiori din structura Poliţiei.
10 Cunoscându-şi, se pare, propriile lor păcate (vezi, în acest sens, cazurile de corupţi din rândul unor judecători şi procurori etc.), reprezentanţii justiţiei post decembriste, poate şi la recomandarea unor forţe politice, spre a-şi demonstra, desigur, totala lor „independenţă”, au mătrăşit cum au ştiut mai bine toate aceste cazuri scoţând, până la urmă, basma curată, pe cei reţinuţi sub acuzaţii grave de încălcare a legii.