Condiţia presei post-decembriste

1 Iulie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Foarte multă lume, analizând cele petrecute în ultimii 20 de ani, după lovitura de stat din 1989[1], susţine, mai în glumă, mai în serios, că starea deplorabilă în care se găseşte azi România s-ar datora într-o foarte mare măsură şi presei. Nu degeaba, ani la rândul, circula în diverse medii sintagma „cu televizorul aţi minţit poporul”[2]. După ce, ani de zile, vechiul regim promovase în presă numai oameni de „încredere”, în marea lor majoritate absolvenţi de Ştefan Gheorghiu sau indivizi agreaţi de Comitetul Central, dar şi de alte instituţii ale regimului, după 1990, în presa românească, au năvălit, nederanjaţi de nimeni, şi foarte mulţi oameni de foarte bună credinţă, dar mai ales enorm de mulţi agramaţi şi nechemaţi[3].
În general, în ţările cu o democraţie consolidată din întreaga lume, presa joacă un rol extrem de important şi plin de responsabilitate fiind, pe bună dreptate, numită „câinele de pază al democraţiei”. Se întâmplă, destul de frecvent, aşa cum mi-au relatat diverşi prieteni şi cunoscuţi, pe care-i am în întreaga lume, ca oamenii să-şi împărtăşească diverse ştiri, informaţii etc. Întrebaţi de unde deţin acele date, ei spun aproape invariabil că: „din presă”. Niciodată nu se întâmplă, ca vreuna din informaţiile apărute în presă, în ţările respective, să fie inexactă sau voit tendenţioasă, aservită vreunor interese de gaşcă etc. Cu alte cuvinte, după secole de practicare a presei, slujitorii acesteia din ţările respective au ajuns, cu foarte puţine excepţii, să slujească adevărul şi interesele general comunitare, devenind surse credibile şi respectate de către cetăţeni. S-a ajuns la o astfel de situaţie, deloc uşor, mai degrabă prin eforturi susţinute de autoperfecţionarea continuă, pe linie profesională, dar şi de conştientizare în ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile ce le revin într-o societate autentic-democratică, aservită exclusiv intereselor comunităţilor din care ziariştii[4], ca şi cetăţeni, fac parte.
Privind retrospectiv şi fără absolut nici un fel de patimă, nu recunoaştem, din nefericire, decât foarte puţine din aceste caracteristici în ceea ce priveşte presa românească post-decembristă. Ne aducem cu toţii aminte, şi nu întotdeauna cu plăcere, cum, după 1990, din păcate până în zilele de astăzi, au apărut în presa românească, aşa cum spuneam, foarte mulţi nechemaţi, fără ca oamenii profesionişti şi cu adevărat responsabili să fi reacţionat în vreun fel, nu în sensul impunerii vreunei cenzuri, ci al descurajării acelor manifestări care, în foarte scurtă vreme, au transformat o serie de publicaţii centrale şi/sau locale în instituţii odioase, aservite unor găşti sau interese, care n-aveau absolut nimic de-a face nici cu deontologia acestei meserii, nici cu nevoia slujirii intereselor tinerei noastre democraţii, în sensul apărării acesteia de tendinţele reale, de deturnare a scopurilor şi intereselor statului român post-decembrist, în loc să se transforme în instituţii atât de necesare de orientare a opiniei publice spre valori esenţiale şi perene. Multe din ziarele pe care le avem în vedere au devenit un adevărat cancer, care a acţionat în mod permanent împotriva intereselor populaţiei şi statului de drept. Sunt, din nefericire, şi destul de multe cazurile în care mulţi emanaţi, aciuaţi în presă, au început să se folosească de aceasta pentru a-şi satisface exclusiv propriile interese, în mod concret pentru a se căpătui şi pentru a realiza, pe termen scurt, considerabile venituri[5]. Pentru a nu mi se reproşa că teoretizez sau exagerez, aş dori să exemplific cu situaţii cunoscute personal la nivelul municipiului Cluj-Napoca. Mizez pe faptul că există cetăţeni care-şi mai amintesc de comportamentul care are prea puţin de-a face cu o presă autentică, întâlnit la destui de mulţi dintre ziariştii post-decembrişti ai locului.
După cum se ştie, am petrecut o anumită perioadă de timp, alături de fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, care avea un teribil apetit de a comunica zilnic presei numeroase informaţii, unele cu adevărat importante, dar şi altele care aveau doar menirea de a şoca pe potenţialii cititori prin extravaganţa ideilor pe care ţinea morţiş să le aducă la cunoştinţa opiniei publice.
Eram nevoit, zilnic, să redactez un foarte mare număr de „comunicate” de presă. De cele mai multe ori, nu reuşeam să transmitem presei scrise şi audio vizuale clujene, pe faxurile Primăriei, aceste materiale până când primarul cerea să adăugăm mereu altele şi altele noi; câteva persoane[6] reuşeau cu greu să finalizeze, într-o zi lucrătoare, expedierea tuturor acestor comunicate. Au fost şi situaţii în care, ele apăreau în forma în care fuseseră transmise, fără nici cea mai mică modificare, dar, desigur, deşi redactate de mine sau colegii mei, însuşite şi semnate, fără ruşine, de membrii diverselor redacţii. Erau, însă, destul de frecvente cazurile, când, spre disperarea primarului, aproape nici unul din comunicatele sale nu era reţinut de presă. Deseori, în astfel de situaţii, el dispunea retrimiterea materialelor către presă. Desigur, fără ca de această dată rezultatele să difere substanţial faţă de cele din ziua precedentă. Se ajunsese, astfel încât, pentru a fi pe placul presei, edilul şef la care ne-am referit, să fie mult mai interesat de ecourile din presă faţă de lucrurile pozitive sau năzbâtiile ce-i treceau prin cap decât faţă de problemele, nu puţine, care aşteptau o soluţie corespunzătoare pentru a asigura bunul mers al activităţilor edilitar gospodăreşti în municipiu. Edilul în cauză îşi rezerva în fiecare dimineaţă un timp pentru a verifica personal ce şi cât, şi unde reţinuseră atenţia comunicatele lui din ziua precedentă. Aşa se face că, ori de câte ori, erau organizate conferinţe de presă, puţini erau ziariştii care să nu onoreze invitaţiile ce le erau adresate[7]. Nu lipseau, evident, situaţiile conflictuale deschise dintre primar şi interlocutorii lui. Reţin, în acest sens, dialogurile tensionate avute de el cu unii ziarişti locali. Tensiunile dispăreau, de cele mai multe ori, surprinzător de repede, mirându-mă, cel puţin pe mine personal.
După mai mulţi ani, pentru că nu m-a preocupat în mod deosebit exclusiv acest subiect, am reuşit să dezleg misterul acestei „schimbări de macaz” din partea unor ziarişti. După ce-l tăbăceau bine pe primarul ahtiat după glorie publicistică, unii dintre bătăuşii zarişti locali îi adresau acestuia, în nume personal, solicitări de alocare de spaţii comerciale sau alte obiective de interes şi pentru profit strict personal. Din câte ştiu, astfel de cereri erau soluţionate destul de prompt. Nu am fost niciodată preocupat, în mod deosebit, de astfel de situaţii, dar, îmi aduc aminte, printre altele că primarul în discuţie a aprobat unuia dintre criticii săi obţinerea unui spaţiu pe domeniu public, pe care îl deţine şi la această dată, într-o zonă cu mare vad comercial, pe care, noul om de afaceri a subînchiriat-o ulterior, chiar dacă legea interzicea în mod categoric astfel de practici.
Sunt, desigur, şi multe alte situaţii: spre exemplu, în perioada în care lucram în Primărie, dar şi ulterior, un ziarist dispărut între timp din peisajul presei locale, publica în fiecare zi, fără absolut nici un motiv, critici aiuristice la adresa mea, preluând tot felul de mizerii din acuzaţiile proferate de o minte bolnavă a unuia dintre cei care, înainte de 1989, obişnuia să ne toarne, pe mine şi pe soţia mea, la Securitate şi la alte organe ale statului comunist. Culmea penibilului e că acest personaj debutase în presa audio-vizuală clujeană într-o emisiune de sfârşit de săptămână pe care o coordonasem personal la postul local de televiziune. Când l-am întrebat care este cauza acestei violenţe, pentru mine total inexplicabile, individul mi-a răspuns senin că îndeplinea o comandă politică şi, în plus, avea de câştigat personal, după fiecare atac la adresa mea, din partea celor pentru care lucra. Desigur că orice om de bună credinţă îşi va completa informaţia cuprinsă în cele de mai sus, cu foarte multe alte exemple arhicunoscute deja din comportamentul aşa-zişilor „ziarişti post-decembrişti”, pentru că, de la aceste aparent nevinovate atacuri, îndreptate împotriva unora sau altora, s-a trecut fără pic de jenă, la adevărate linşaje mediatice. Adeseori, cu scopul declarat al şantajării celor criticaţi cu o dubioasă violenţă. Cei care doresc detalii în acest sens, îi invit să-şi amintească şi situaţiile petrecute în ultimii ani la nivelul presei locale.
Şi ca parlamentar de Cluj, am avut parte de o extrem de violentă campanie de denigrare şi de atacuri mârşave fără nici o motivaţie. Deranjată, se pare, de această reacţie absurdă împotriva mea, după ce putea să constate în mod direct eforturile pe care le făceam pentru a sluji exclusiv şi consecvent interesele locuitorilor judeţului Cluj, în calitate de parlamentar, una din angajatele biroului meu parlamentar, crezând că găsise soluţia potrivită pentru a pune capăt acestor virulente şi absurde atacuri, mi s-a adresat, la un sfârşit de săptămână, propunându-mi, nici mai mult nici mai puţin, să accept ideea de a plăti lunar ceea ce ea numise taxă de protecţie[8]. Interlocutoarea mea m-a asigurat că în felul acesta toate atacurile vor înceta, iar pe viitor, în plus, urma ca ori de câte ori aş mai fi fost atacat în presă, să beneficiez de articole prin care să fiu apărat sistematic. Întrucât nu mă ştiam absolut nevinovat faţă de electoratul clujean, nici părtaş sau implicat în activităţile ilicite[9], am refuzat categoric o asemenea soluţie, nu din zgârcenie, ci pur şi simplu cu infinită scârbă faţă de halul în care decăzuse presa post-decembristă.
Au urmat, la scurtă vreme, arestări în rândul unora dintre cei ce se dedeau la sau practicau astfel de „forme” de jurnalism[10]. Ca întotdeauna, într-o societate cum este cea românească – în cele din urmă justiţia şi o serie de structuri şi grupări politice, direct interesate, i-au scos pur şi simplu basma curată pe aceşti infractori veritabili de presă. Nu e de mirare, aşadar, şi exemplele ar putea curge la nesfârşit că, în prezent, foarte puţini sunt cei care mai cred cu adevărat că presa post-decembristă slujeşte cu adevărat interesele democraţiei şi valorile pentru care atâţia şi atâţia ziarişti, din diverse părţi ale lumii, au îndurat sacrificii enorme sau chiar şi-au pierdut viaţa spre a putea contribui la îndepărtarea unor asemenea situaţii din viaţa acestei lumi. N-aş vrea să se înţeleagă că, dând publicităţii aceste elemente, aş dori să nesocotesc sau să minimalizeze contribuţia mai mult decât lăudabilă a acelora care slujesc cu adevărat, în rândurile presei, interesele comunităţii, sau să nu ţin cont de importanţa şi contribuţia ce şi-au adus şi îşi aduc zi de zi la implementarea democraţiei, la apărarea libertăţii şi a valorilor pentru care atâţia s-au sacrificat.
Mi-am adus aminte de toate aceste elemente în momentul în care actuala putere a făcut aprecieri critice, total nedrepte, la adresa presei atentând, în fapt, la libertatea acesteia. Fără a susţine în nici un fel astfel de tendinţe ostile democraţiei, trebuie să recunosc că s-a ajuns la o astfel de situaţie dramatică şi datorită erorilor numeroase şi impardonabile făcute, după 1990, de mulţi dintre cei care-şi zic ziarişti, fără ca adevăraţii profesionişti să fi acţionat, cu mijloace specifice şi proprii, pentru a apăra demnitatea propriilor meserii în faţa imposturii celor nechemaţi şi iresponsabili, care pentru un blid de linte, sunt gata să se vândă oricui este dispus a-i cumpăra.

Note:
1 Fostul preşedinte Ion Iliescu, dar şi alţi „specialişti” apropiaţi lui, cel puţin sub aspect ideologic, se dau de ceasul morţii să ne convingă că în realitate ar fi fost vorba de o revoluţie, nu de o lovitură de stat. Intuim cel puţin câteva din argumentele susţinătorilor acestei interpretări, deşi, sincer, nu dăm doi bani pe ele. Evenimentele din decembrie 1989 au fost planificate şi coordonate de diverse servicii secrete străine care, profitând de atitudinea generală a românilor, beneficiind de sprijinul unor aborigeni, asemenea lui Ion Iliescu, dar şi alţii, nemulţumiţi de rolurile secundare distribuite lor în şi de vechiul regim, au acceptat să devină „liderii” acestui simulacru de revoluţie. Îmi menţin părerea, formulată de ani de zile, potrivit căreia Ion Iliescu nu a fost o binecuvântare pentru destinul poporului român. Ci, dimpotrivă, preluarea puterii de către el şi alţi emanaţi a condamnat, de atunci, din primele zile ale anului 1990, la situaţia dezastruoasă în care se află azi România. Modul samavolnic şi neruşinat în care s-a înţeles şi făcut trecerea spre economia de piaţă şi democraţie a conţinut in nuce majoritatea dezastrelor abătute peste ţară. Pentru că datorită viziunii stupide legată de „nu ne vindem ţara” a încurajat devastarea economiei româneşti şi preluarea acesteia, prin mijloace banditeşti de miliardarii de mucava de azi. Oare când se uită în oglindă, domnul Ion Iliescu nu are să-şi reproşeze nimic?
2 S-a avut în vedere nu doar circul pus la cale de pucişti, la televiziune, cu ajutorul unor alogeni, conectaţi la interesele unor servicii secrete străine, ci şi propaganda susţinută a partidului-stat prin intermediul televiziunii de stat unde rămăseseră mulţi din vechii lucrători promovaţi cu acceptul Secţiei de cadre a CC al PCR. Deci, „oameni de nădejde” ai noului „tătuc”.
3 La aceştia trebuie adăugaţi, după cum confirma, ca răspuns la o interpelare a mea în Parlament, un fost director al SRI, şi foarte mulţi ofiţeri sub acoperire, în principal din SRI, dar şi din alte servicii.
4 La baza unor astfel de progrese impresionante stau şi sacrificiile imense făcute de ziariştii din ţările respective, care, pentru slujirea adevărului, au acceptat deseori inclusiv sacrificiul suprem, s-au confruntat cu autorităţi abuzive, au plătit amenzi, au făcut detenţie, dar n-au renunţat nici o clipă la misiunea lor nobilă, refuzând compromiterea imaginii şi calităţii lor, respingând compromisuri aducătoare de profit imediat, dar cu impact dezastruios asupra lor pe termen lung.
5 Destul de rar, din fericire, poate şi datorită faptului că: „corb la corb nu-şi scoate ochii”, mai aflăm de diverse afaceri dubioase ale unor ziarişti sau patroni de ziare, despre şantajul exercitat asupra unor oameni politici sau de afaceri sau de câştigurile dubioase pe care le obţin unii. Cel mai recent caz, dezvăluit de presă, este salariul de 4 miliarde de lei pe lună realizat de patronul unui post bucureştean de televiziune, reţinut câteva zile sub acuzaţia de asociere cu un alt personaj, cu un nivel de pregătire şcolară deficitar, pentru şantaj. Practici similare au fost constatate şi în alte mari centre urbane ale ţării, fără ca, cel puţin până în prezent, justiţia să fi reuşit să clarifice lucrurile şi să aplice, corect, legea, descurajând pe viitor proliferarea unor astfel de practici.
6 Am în vedere întregul colectiv al Serviciului mass media din organigrama de atunci a Primăriei.
7 Astfel de ziarişti erau de-a dreptul disperaţi când primarul lipsea din oraş, fiind în concediu saui plecat din ţară. Pentru că le lipsea principala lor sursă de informare.
8 Ar fi fost vorba, potrivit spuselor ei, de câteva sute de dolari pe lună. Nu îmi amintesc, însă, nici suma, nici numele ziaristei care îi oferise „soluţia” prezentată mie.
9 Spre deosebire de majoritatea oamenilor politici, atât de la nivel local cât şi naţional, nu m-am implicat în nici o activitate ilicită, de spoliere a avuţiei publice, nu m-am asociat cu cineva în vederea obţinerii de beneficii uriaşe, cum e cazul atâtor marcante (dar şi obscure) figuri ale politicii şi vieţii publice post decembriste. Ca demnitar, am acţionat întotdeauna pentru respectarea legii, combaterea şi darea în vileag a abuzurilor şi a celor care le comiteau, chiar dacă, în câteva cazuri, aceştia erau chiar membri marcanţi ai guvernului prezidat de Adrian Năstase sau chiar ofiţeri superiori din structura Poliţiei.
10 Cunoscându-şi, se pare, propriile lor păcate (vezi, în acest sens, cazurile de corupţi din rândul unor judecători şi procurori etc.), reprezentanţii justiţiei post decembriste, poate şi la recomandarea unor forţe politice, spre a-şi demonstra, desigur, totala lor „independenţă”, au mătrăşit cum au ştiut mai bine toate aceste cazuri scoţând, până la urmă, basma curată, pe cei reţinuţi sub acuzaţii grave de încălcare a legii.


Cacealmaua Curţii Constituţionale

29 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

O mare parte a mass-media de pe Dâmboviţa a pus, cu uimitoare naivitate, botul la decizia recentă a Curţii Constituţionale pe marginea celor două legi faţă de care actualul Guvern şi-a asumat răspunderea, fiind conştient c[ altfel i-ar fi fost imposibil să le treacă prin Parlament, date fiind şi derapajele semnalate în rândurile parlamentarilor propriului partid. Foarte puţini sunt cei care au sesizat şmecheria la care s-a recurs şi, anume, de pasare către Curtea Constituţională a obligaţiei găsirii unei soluţii, în speranţa că, în felul acesta, şi populaţia, adică cei obligaţi să materializeze prevederile actualului guvern, va tolera şi accepta soluţiile găsite. Unde mai pui că, prin această formă duplicitară, în care Curtea Constituţională a considerat că trebuie să se manifeste, au fost eliminate şi o parte din acuzaţiile cu privire la mult trâmbiţata obedienţă a acestei instituţii faţă de chiriaşul de la Cotroceni.
În opinia noastră, lucrurile stau cu totul altfel. În ideea de a li se permite magistraţilor de la Curtea Constituţională, dar şi de la celelalte instanţe să-şi păstreze nealterate pensiile şi celelalte privilegii de care beneficiază, ca o adevărată castă intangibilă, atât preşedintele, cât şi Guvernul au primit un sprijin nesperat după ce constataseră, se pare, că soluţiile lor anterioare, de a impune exclusiv tăierea pensiilor şi salariilor bugetarilor erau departe de a asigura reducerea deficitului bugetar în limitele impuse de către F.M.I [1].
Ca să stârnească şi mai mult reacţiile publicului şi, implicit, ale mass-media, s-a ajuns la această „găselniţă” de anulare a prevederilor reducerii pensiilor în ideea de a face posibilă recurgerea la o variantă şi mai dură, respectiv, aceea de majorare a TVA şi a altor taxe şi impozite. După opinia mea, în spatele acestui joc abil se află preşedintele Traian Băsescu, acelaşi de fapt care este şi autorul nefericitei idei de condamnare la sărăcie şi dispariţie a milioane de români. Se pare că, preşedintele n-a fost pregătit să sacrifice, din punct de vedere a imaginii, Curtea Constituţională în noua ei structură, obligând-o să voteze după interesul şi bunul plac al actualei puteri. Probabil că, şeful statului a sesizat că, în perioada care urmează, vor exista momente mult mai dure la nivelul confruntării politice, care vor impune intervenţia decisivă a Curţii Constituţionale, eventual, chiar pentru a-i salva propriul scaun. Ori, dacă această instituţie s-ar fi compromis acum, printr-o decizie discutabilă, ea ar fi fost discreditată şi necredibilă atunci când ar fi avut de soluţionat un caz mult mai complex şi chiar mult mai vital pentru liniştea şi siguranţa actualei puteri.
În realitate, prin decizia luată, membrii Curţii Constituţionale au dovedit totală obedienţă faţă de Cotroceni.
Ceea ce nici unul dintre reprezentanţii mass-media sau comentatorii politici şi economici, atât de implicaţi în susţinerea şi orchestrarea actualei dispute cu Puterea pe tema reducerii de venituri, o reprezintă situaţia reducerii cu 25% a veniturilor bugetarilor. Cu o comoditate ce-mi stârneşte mila şi compasiunea, majoritatea reprezentanţilor mass-media s-au mulţumit să deplângă reducerea nivelului de trai al bugetarilor în prezent, fără să sesizeze sau să se intereseze de faptul, la fel de grav, că o astfel de reducere va afecta şi nivelul pensiilor actualilor salariaţi. Asta pentru că, pe perioada cât va fi în vigoare această reducere, contribuţia lor la fondul de pensii scade, fapt ce va duce şi la scăderea, tot cu 25% a valorii punctului de pensie ce va fi luat în calcul la stabilirea cuantumului pensiei la împlinirea vârstei legale de pensionare.
Constat aceeaşi indiferenţă, sau poate doar incompetenţă, şi la nivelul liderilor de sindicat [2], mai ales al celor care, la orice oră din zi şi din noapte, ne agresează cu formulările lor agramate pe toate posturile de radio şi televiziune.

Note:
1 Tind să cred că, în realitate contabili de la Ministerul de Finanţe, în frunte cu cel ce s-a autodefinit ca „plezirist”, au indus în eroare pe primul ministru, oferindu-le tuturor informaţii defectuoase în legătură cu posibilitatea înscrierii în parametrii impuşi de FMI doar prin reducerea pensiilor şi salariilor bugetarilor. Ca să nu oblige executivul să-şi recunoască eroarea, ceea ce ar fi afectat şi mai mult credibilitatea sa, s-a impus Curţii Constituţionale adoptarea unei decizii „imparţiale”. De aici şi nevoia amânării luării deciziei finale, până ce consilierii de la Cotrocenişti au conceput un scenariu acoperitor şi fără daune la capitolul imagine pentru nici una din părţi.
2 Având în vedere averile uriaşe pe care cei mai mulţi le-au obţinut, e firesc să nu-i mai intereseze pensiile actualilor lor membri de sindicat: ei şi generaţii de aici înainte sunt la adăpost, sub aspect pecuniar, pe zeci de ani. Halal sindicate şi onestitate la liderii noştri de sindicat! Nu s-a observat, de asemenea, cum au fost cumpăraţi liderii unor centrale sindicale, prin scutirea de la aplicarea reducerii de 25% la salarii pe considerentul că în respectivele domenii de activitate s-ar fi operat reduceri de personal. E o trădare care va fi folosită din plin pe viitor de guvernanţi, inclusiv pentru a scăpa de unii lideri de sindicat guralivi şi corupţi, care au cedat acestui şantaj.


Ce ascunde proiectul Roşia Montană?

24 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Asistăm de aproape un deceniu la o acţiune agresivă şi insistentă, cum rar mi-a fost dat să aflu, vizând exploatarea (a se citi epuizarea completă) a resurselor aurifere şi argintifere, pe care le mai deţine România în acest moment în zona Roşiei Montana. Din câte cunosc, încrâncenarea unor locuitori din zonă, dar şi a surprinzător de multe ONG-uri, nu ţine doar de salvarea acestor resurse de metale preţioase (la care trebuie adăugate şi alte cantităţi impresionante de metale rare, care ar spori de zeci de ori profitul final declarat de către pretinsul investitor străin), ci în primul rând pentru evitarea transformării întregii zone a Carpaţilor Apuseni într-o zonă selenară, ca urmare a modului criminal în care se urmăreşte folosirea în cantităţi nepermise a unor substanţe chimice (în special cianuri, interzise peste tot în lumea civilizată), care riscă să otrăvească aerul, apa şi întregul mediu ambiant.
Pe când eram deputat de Cluj, am asistat la o dezbatere organizată la Cluj-Napoca, la iniţiativa unor localnici şi a unor ONG-uri, total ostile acestui proiect. Mulţi dintre iniţiatorii acestei fulminante dezbateri nu mai sunt astăzi în viaţă, dispariţia lor fizică fiind într-un fel efectul presiunilor şi acţiunilor fără scrupule ale celor care se încrâncenează să implementeze un astfel de proiect. Am înaintat atunci treisprezece întrebări şi interpelări diverşilor membri ai Guvernului prezidat de Adrian Năstase, în vederea clarificării nu numai a unor aspecte de ordin strict legislativ, cât mai ales economice şi de protecţia mediului şi trebuie să recunosc că nici unul dintre răspunsurile celor treisprezece demnitari interpelaţi n-a avut darul de a mă convinge că e vorba de o operaţiune onestă şi nici că se urmărea altceva decât spolierea ultimelor avuţii naţionale ce scăpaseră atenţiei celor care urmăresc pauperizarea şi mai profundă şi definitivă a României şi românilor.
Orice investitor raţional ar fi renunţat până în prezent în faţa unei opoziţii atât de categorice, venită din partea cetăţenilor, dar şi a numeroaselor instituţii publice, din care cea mai coerentă şi impresionantă poziţie, mi se pare, a fi avut-o Academia Română; cei care se află în spatele acestui proiect, vrând parcă să ne convingă – pe zi ce trece – că ceea ce se urmăreşte în realitate este cu mult mai mult decât ceea ce au declarat public, se încăpăţânează să continue agresiunea împotriva României până ce vor reuşi să îngenuncheze până şi ultima opoziţie ce le-ar mai sta în cale.
Presa scrisă şi audio-vizuală, locală sau naţională, cu o crasă inconştienţă, este zilnic plină de numeroase acţiuni şi declaraţii aiuritoare a tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin credibile, care pledează (oare, chiar atât de dezinteresat?) în favoarea acestui proiect. Aflăm, recent, că pe 8 iulie a.c., la Bucureşti va avea loc o conferinţă internaţională consacrată proiectului Roşia Montana şi impactului acestuia asupra economiei româneşti. După cum declară iniţiatorii acestei acţiuni, s-ar dori să fim obligaţi să acceptăm câştiguri directe şi indirecte, cifrate la 19 miliarde de dolari, sumă impresionantă, mai ales în această perioadă, de adâncă criză şi acută penurie de resurse financiare.
Rămânând deplin consecvent cu poziţia pe care am exprimat-o în acele întrebări şi interpelări adresate Guvernului, în calitatea de parlamentar de Cluj, doresc să atenţionez asupra nevoii de a respinge o dată pentru totdeauna acest proiect. În pofida bilelor de sticlă şi mărgelelor calpe, fluturate înaintea ochilor unui popor disperat, sărăcit de alte proiecte similare celui de azi, ameninţat de sărăcia generată tocmai pe continentul de unde provin pretinşii binefăcători aflaţi în spatele proiectului Roşia Montană. Întrucât, este un proiect de interes naţional şi nu doar local, ar fi de dorit ca decizia finală să fie luată abia după ce întregul popor român s-ar fi pronunţat, în urma organizării unui referendum. În felul acesta, ar putea să dispară orice acuzaţii, reale sau imaginare, legate de coruperea sau tentativa de corupere a unor reprezentanţi ai unor autorităţi române, începând cu cele de la nivel local, judeţean şi terminând cu cele de la nivelul Executivului şi Parlamentului sau cu apropiaţi ai actualului preşedinte al României.
Aş vrea să fie convinşi şi domnii Bogdan Baltazar, Ovidiu Nicolescu sau Moise Achim, care susţin public un asemenea proiect, că mie îmi pasă – cel puţin la fel ca şi lor – de viitorul economiei acestei ţări dar, însă, spre deosebire de ei, mie îmi pasă, în egală măsură, şi de impactul devastator pe care acest tip de exploatare minieră l-ar putea avea asupra Apusenilor. Cu alte cuvinte, eu mi-aş dori ca şi peste 10, 50 sau 100 de ani, la Roşia Montană, să poată avea loc alte ediţii ale festivalului FÎNFEST, precum şi alte manifestări cultural-artistice, care să valorifice potenţialul cultural-spiritual al zonei, dar şi cel turistic şi de agrement, pe care este foarte posibil, ca materializarea acestui diabolic proiect să nu le mai facă posibile pentru generaţiile viitoare.
Ceea ce este foarte curios, este faptul că, până în momentul de faţă, o serie de factori guvernamentali au manifestat o atitudine incoerentă şi duplicitară, cu toate că, în alte capitale europene, inclusiv la Bruxelles, există voci care condamnă vehement, cu argumente credibile, materializarea acestui proiect. Deoarece, această ţară, nu aparţine doar generaţiei de astăzi, ci şi generaţiilor viitoare, autorităţile de acum nu pot să sacrifice după bunul lor viitorul şi sănătatea acestora şi nu au dreptul, nici legal, nici moral, să cedeze în faţa agresivităţii dubioase a celor care urmăresc finalizarea acestui proiect otrăvit.


Visurile imperiale ale Uniunii Europene

18 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Prăbuşirea, la sfârşitul anilor ’90, a Imperiului Sovietic, acest uriaş cu picioare de lut sau „închisoare a popoarelor din Răsăritul Europei”, i-a încurajat pe apuseni, aşa cum se întâmplă, în general, ori de câte ori o forţă economică şi militară ajunge să dispară, din diverse motive şi cauze, la un moment dat, ca să ocupe locul rămas liber în ecuaţia puterii nu doar la nivelul continentului european, ci şi la scară planetară. O perioadă, totuşi, câtă vreme cercuri de putere ex-sovietică mai deţineau anumite pârghii de control economic, comercial, politic, diplomatic sau militar, liderii politici vest-europeni au manifestat extrem de mare prudenţă, neîndrăznind să înfrunte sau să deranjeze pe participanţii ruşi la diverse reuniuni organizate şi desfăşurate în Occident.
Am fost de mai multe ori de-a dreptul şocat să constat că, în diverse locuri din vestul Europei, niciuna din chestiunile abordate la reuniuni, simpozioane, dezbateri, workshop-uri, etc. iniţiate, organizate sau găzduite de instituţii democrate vest europene, deveneau definitive doar după ce reprezentanţii ruşi erau consultaţi, iar opiniile lor, nu odată contrare celor ale reprezentanţilor statelor europene participante, erau cunoscute şi consemnate ca atare în documentele finale ale reuniunii respective . După ce au avut, însă, grijă să destructureze şi să destabilizeze ceea ce mai rămăsese din impozantul Imperiu Sovietic de altădată, occidentalii au trecut neîntârziat la acţiune, nu numai pentru a-şi crea, sub aspect organizatoric, premisele preluării locului ocupat altădată de Imperiul Sovietic în ecuaţia puterii la nivel continental şi global, ci şi pentru a intra apoi în competiţie cu un mai vechi adversar, devenit, după prăbuşirea fostului URSS, nu numai încrezător, ci şi dispreţuitor şi sfidător la adresa tuturor şi îndreptăţit să intervină brutal oriunde în lume pentru a impune himerica pax americana . Am în vedere SUA, care a considerat că, după prăbuşirea URSS şi a lagărului socialist, a rămas singura superputere din lume, îndreptăţită, nu de lege sau cutume diplomatice, ci de propria dorinţă, să intervină, inclusiv brutal, şi să modifice oricând doreşte, după bunul său plac, arhitectura politică şi strategică regională sau mondială.
Factorii politici şi militari de la Washington au devenit, curând, conştienţi de riscul de a fi obligaţi să împartă puterea cu acest nou pretendent european, respectiv cu Uniunea Europeană . Prin urmare, cu viclenie şi abilitate administraţia de la Washington a trecut la represalii. Pe de o parte a transformat NATO într-o unealtă de acoperire a intereselor americane în orice zonă a globului, fără însă a-şi asuma implicit şi costurile materiale şi financiare pentru aceasta. Astfel, încălcând pentru prima dată propriul statut, sub presiunea americană, NATO a ajuns să se implice efectiv, dar şi să creeze turbulenţe în afara continentului european, pentru care fusese conceput ca organism de apărare şi securitate în plan strategico-militar.
Pentru cercurile de afaceri şi militariste nord-americane, provocarea vest europenilor, care nu putea rămâne nepedepsită, a constituit-o, însă, momentul introducerii monedei euro şi tentativa de generalizare a acesteia ca monedă unică în toate statele atrase în Uniunea Europeană. Pentru cercurile financiare şi afacerile nord-americane în regiune o asemenea provocare a devenit inacceptabilă deoarece risca să afecteze definitiv afaceri extrem de profitabile pentru nord-americani.
Din momentul apariţiei monedei euro, americanii, hotărâţi să nu cedeze în lupta pentru supremaţia mondială,pe toate planurile, inclusiv bancar financiar, au trecut treptat la represalii împotriva Uniunii Europene în ansamblul ei sau a diverselor state mai vocale în susţinerea proiecteloi Uniunii. Cea mai recentă şi mai devastatoare dintre aceste măsuri o reprezintă actuala criză economică internaţională, concepută, coordonată şi declanşată de la Washington. Ea nu a apărut la voia întâmplării, ci a fost cu premeditate destinată în principal statelor membre ale Uniunii Europene , având în vedere că statele în care moneda euro nu a câştigat teren criza este simţită puţin sau aproape deloc. În schimb, statele care fac tranzacţii în principal în euro au fost lovite necruţător de această criză, declanşată în America şi dirijată de cercurile financiar-bancare de aici.
Nu întâmplător, se poate constata că, după declanşarea acestei crize, raportul de schimb valutar dintre euro şi monedele naţionale ale unor state membre ale U.E. a cunoscut fluctuaţii permanente, inclusiv descreşteri, în vreme ce a crescut substanţial şi constant rata de schimb a dolarului în raport cu diverse monede europene, inclusiv cu leul românesc.
De asemenea, putem constata că în statele mai puţin servile faţă de interesele americane în Europa şi la nivel mondial, amploarea crizei este mult diminuată, iar şansele ieşirii din criză şi recesiune ale economiilor respective, mult mai mari şi mai reale.
După cum se ştie, după 1990, o serie de trepăduşi politici de la Bucureşti, fără să aibă mandatul populaţiei , au decis trecerea României, cu arme şi bagaje, în barca nord-americană, îmbrăţişând, necondiţionat şi necritic, absolut orice proiect politic, militar sau diplomatic de inspiraţie nord-americană.
În perioada în care eram parlamentar român circula zvonul că o serie de oameni politici de la Bucureşti (de orientare PSD-istă) nu numai că acţionau şi curtau asiduu administraţia nord-americană, dar şi că ar fi „sponsorizat” alegerile pentru un nou mandat prezidenţia al lui George W. BUSH Jr. şi că, total aserviţi intereselor americane în ţara noastră, ei ar fi încredinţat, fără nici un fel de negociere prealabilă, executarea autostrăzilor din România unei firme nord-americane cu legături la Casa Albă , chiar dacă preţul perceput de aceasta este cel mai ridicat la nivel mondial fără a fi deplin justificat de calitatea lucrărilor executate. În schimbul acestei obedienţe şi slugărnicii, mult sub demnitatea unui demnitar ce apără interesele poporului său, au trezit mirare şi reacţii în rândul partenerilor noştri vest-europeni.
Discutând cu reprezentanţi ai puterii de atunci, mi s-a argumentat că acesta era, de fapt preţul, pe care l-au pretins nord-americanii în vederea primirii României în NATO.
Apropierea, mai mult decât necesară, a autorităţilor de la Bucureşti de administraţia nord-americană şi de interesele acesteia atât în Europa , cât şi în afara continentului , nu a întârziat să producă reacţii la adresa României din partea structurilor de conducere din U.E. În ochii liderilor vest-europeni, România era un partener care nu merită încredere şi nici sprijin în politicile sale economice şi sociale . Iată de ce, constatăm azi că România cunoaşte cea mai puternică criză economico-financiară şi nu se bucură nu de simpatia, ci de sprijinul minim din partea celor care ar trebui să ne devină parteneri. Aceştia consideră România ca un vasal al intereselor nord-americane şi deci ca un trădător al politicii noilor autorităţi de la Bruxelles. Tocmai din această cauză constatăm că partenerii noştri vest-europeni nu sunt nici impresionaţi de dificultăţile şi ameninţările cu care este confruntată România, nici de drama pe care o trăieşte poporul Român, nu doar pentru că are la conducere o clică perfidă şi fără simţ naţional, ci pentru că zeci de milioane de oameni sunt ameninţaţi cu dispariţia fizică în viitorul apropiat, ca urmare a sărăciei şi mizeriei ce se cronicizează.
În plus, ţara este tratată ca o colonie, lipsită în prezent de pârghii şi resurse şi incapabilă să evite situaţia critică în care a fost împinsă de inconştienţa unor lideri hrăpăreţi şi corupţi.
Războiul între SUA şi U.E. este abia la început. Pe termen scurt, forţele nord-americane par să fi câştigat prima parte a bătăliei, căci situaţia economică şi financiară a majorităţii ţărilor membre, inclusiv a României, a atins cote de-a dreptul alarmante. Ca unul căruia îi pasă ce i se întâmplă ţării sale, mă întreb ce am putea face pentru ca, măcar în al 11-lea ceas, să salvăm ce mai poate fi salvat şi să relansăm economic această ţară nenorocită nu atât de conjuncturi internaţionale nefavorabile, cât de o conducere mioapă, fără competenţe şi orizont şi cu un exagerat apetit al hoţiei şi înavuţirii personale, prin abominabile şi primitive fapte de corupţie.


U.E. şi încurajarea iredentismului unguresc

17 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

De curând, la nivel european, a avut loc un eveniment ce-ar putea avea consecinţe dintre cele mai grave pentru liniştea poporului român şi pentru siguranţa României: promovarea, pe locul deţinut anterior de euro-deputatul maghiar Pál Schmitt, devenit între timp preşedintele Parlamentului de la Budapesta, dominat de forţele extremiste, neofasciste şi antiromâneşti, a unui alt personaj, cunoscut pentru ostilitatea lui perpetuă faţă de ţara al cărei cetăţean este şi pe care ar trebui să o reprezinte în forumul european, în calitate de parlamentar, respectiv pastorul László Tőkés.
Se pare că, de la cel mai înalt nivel european, s-a dorit să se dea un semnal clar de susţinere a demersurilor iredentist-revanşarde ale cercurilor politice minoritare, reprezentate de pastorul Tőkés. Regretăm faptul că autorităţile române, preşedintele, primul ministrul sau, cel puţin, ministrul de externe, au rămas, ca întotdeauna, complet indiferenţi faţă de această nepermisă escaladare şi susţinere politică a unor forţe care, cu siguranţă, pot contribui la înrăutăţirea climatului interetnic între locuitorii României, având în vedere preocuparea constantă a pastorului Tőkés şi a forţelor pe care acesta le reprezintă pentru destabilizarea şi destructurarea statului naţional român, în vederea creării de eventuale enclave de tip Kosovo pe teritoriul Transilvaniei româneşti. Personal, îmi exprim sincer îngrijorarea faţă de această promovare a pastorului Tőkés într-o funcţie ce îl va încuraja şi stimula ca, în viitorul apropiat, să-şi intensifice eforturile, nu pentru o firească susţinere a cauzei poporului român, pe care ar trebui să o reprezinte în forul Parlamentului European, ci pentru a crea noi diversiuni la nivelul Transilvaniei, pentru ca, apoi, să poată susţină zgomotos în toată Europa, şi nu numai, că minoritatea maghiară şi, mai ales, cercul iredentist-revanşard, pe care-l reprezintă, nu-şi pot face jocurile şi nu pot contribui la refacerea Ungariei Mari, obiectiv urmărit cu obstinaţie, după Trianon cu fanatism şi de noile autorităţi instalate la Budapesta în urma recentului scrutin. Că exact acest lucru s-a urmărit, şi nu altceva, o demonstrează şi faptul că partea ungară, care deţinuse, până la demisia lui Schmitt, funcţia de vicepreşedinte şi, teoretic, era pe deplin îndreptăţită să solicite şi să obţină încredinţarea acestei funcţii altui reprezentant euro-parlamentar al Ungariei.
În opinia noastră, delegaţia ungară a acceptat acest sacrificiu pentru că, la rândul ei, să încurajeze pe viitor toate forţele extremiste şi revanşarde din rândurile minorităţii maghiare din Transilvania, a cărei activitate iredentist revanşardă o finanţează cu zeci de miliarde de forinţi anual, fiind pe deplin convinşi că nici pastorul Tőkés nu ar putea să renunţe o clipă măcar la atitudinea anti-românească arhicunoscută şi, pe viitor, să acţioneze, aşa cum ar fi moral şi firesc, în interesul ţării pe care, doar teoretic, o reprezintă în Parlamentul vest-european.
Iată de ce, considerăm că a venit momentul ca autorităţile române, şi am în vedere aici, deopotrivă, Administraţia Prezidenţială, Parlamentul şi Guvernul şi, în mod deosebit, Ministerul de Externe, să ia măsuri imediate: politice, administrative şi diplomatice, astfel încât să fie contracarate acţiunile subversive pe care ar fi tentaţi să le aibă în vedere noul vicepreşedinte al Parlamentului European, subminând constant şansele ţării de a-şi menţine siguranţa, unitatea teritorială, dar şi liniştea şi siguranţa tuturor cetăţenilor ei. În acest sens, doresc să solicit, în mod expres, autorităţilor române să dea publicităţii integral dosarul „Revoluţiei” de la 1989, dând posibilitatea românilor să cunoască adevărul despre rolul, fast sau nefast, pe care pastorul Tőkés l-a jucat în organizarea şi desfăşurarea evenimentelor de acum peste douăzeci de ani. În felul acesta, se va demonstra că, în realitate, nici atunci pastorul Tőkés n-a urmărit obiective în interesul românilor ci materializarea unor interese externe, care vizau cu totul alte obiective decât cele pe care se bate atât de mult moneda în prezent. Cred că, noi, românii, avem dreptul să cunoaştem adevărul şi în legătură cu implicarea pastorului Tőkés la aceste evenimente, dar şi a altor personaje ce s-au remarcat, după 1990, mai ales prin acţiunile ostile cauzei românilor, în care s-au lăsat atrase sau pe care le-au susţinut pe plan intern şi extern.
Pe de altă parte, dezavuez, personal, modul lipsit de orice logică, prin care autorităţile europene se asociază pe faţă la susţinerea unor demersuri, care pot compromite politica europeană şi interesele comunităţii europene într-o zonă de tensiuni, aşa cum este cea în care este situată ţara noastră, dar şi crea precedente ce ar putea arunca în aer liniştea continentului.
Ca parlamentar român, inclusiv ca membru al Comisiei mixte România –U.E., am militat, prin toate mijloacele şi cu toată convingerea, pentru integrarea României în structurile Uniunii Europene şi ale NATO. Constat astăzi că demersurile mele oneste şi dezinteresate riscă să aducă, pe termen mediu şi lung, doar mari deservicii şi suferinţe ţării mele(1) şi chiar să compromită, pe viitor, interesele Uniunii Europene în ansamblul ei, periclitându-i în mod serios şansele de supravieţuire(2).
Dacă vreodată, voi mai reveni în politica activă a României, îmi propun să acţionez pentru ieşirea ţării noastre dintr-o structură politică duplicitară şi perfidă, angajată pe faţă în susţinerea unor cercuri iredentiste şi revanşarde, ce riscă să arunce în aer siguranţa şi liniştea continentului european. Cu alte cuvinte, noi milităm cu hotărâre pentru găsirea unei cu totul altei soluţii şi a unor alianţe, care să nu fie nocive ţării şi poporului meu, aşa cum riscă să devină cea la care este parte în acest moment.

NOTE:
Nu pun la socoteală faptul că după accederea noastră în aceste structuri, viaţa românilor cunoaşte în mod constant, o înrăutăţire fără precedent, că, în realitate, România a devenit o nefericită colonie, fiind tratată de obicei cu dispreţ şi lipsă de consideraţie de cei care ar trebui să ne fie parteneri egali. Unde mai pui, apoi, şi faptul că, deşi, teoretic, ar trebui să fim ajutaţi, prin tot felul de fonduri, să refacem diferenţa ce ne separă, sub aspect economic, de partenerii noştri, în realitate România s-a ales, cu excepţii neglijabile, doar cu obligaţia de a achita, anual, un tribut substanţial autorităţilor imperiale vest-europene, ca orice colonie lipsită de suveranitate şi independenţă. Nu ar trebui uitat nici faptul că economia românească, de la resurse, la industrie, bănci etc., au încăput pe mâna străinilor care fac tot ce le stă în putinţă să distrugă, nu să ajute această ţară. În timp ce autorităţile române, care au închis ochii la modul scandalos şi jefuitor în care s-a făcut aşa zisa privatizare, nu mai sunt capabile să susţină învăţământul, sănătatea, cercetarea etc., domenii vitale în viaţa oricărui stat civilizat, modern, dar şi independent. Singurul câştig notabil: dreptul la liberă circulaţie, spre a fi umiliţi şi a deveni sclavii moderni ai Occidentului, oferit cetăţenilor români. Remarcăm şi aici o duplicitate gravă: pe de o parte, mass media şi cercuri politice din diverse ţări vest-europene promovează atitudine de ostilitate faţă de români, pe care îi confundă cu ţiganii Europei, iar pe de alta, se depun eforturi constante spre a atrage, pe gratis şi contra unor retribuţii în general inferioare faţă de colegii lor din ţările de adopţiune, tot mai mulţi specialişti din România: mai ales medici, ingineri, constructori etc. Cu alte cuvinte, fără a fi cheltuit nimic pentru pregătirea lor, inclusiv la nivel universitar, aşa zişii noştri parteneri, contribuie la acest exod de creiere din România, momindu-ne specialiştii cu câştiguri care, din cauza corupţiei şi incompetenţei autorităţilor, aceştia nu le vor putea obţine nici în viitorii 30-50 de ani în ţara lor de baştină. Deci, la muncă (în general la cele mai grele, mai complexe şi pretenţioase munci) sunt buni şi românii, care, inclusiv în ţări ca Elveţia, continuă să fie trataţi cu desconsiderare şi dispreţ. Iată, succint, dovezi ale tratamentului aplicat ţării noastre şi locuitorilor ei de partenerii noştri vest-europeni!
Pornind de la constatarea celor precizate mai sus, sunt tot mai mult tentat să cred că Uniunea Europeană, admiţând şi tolerând astfel de atitudini de tip feudal: dezmembrarea, în scopuri iredentiste, a unor state membre, va contribui la dispariţia, de altfel pronosticată de diverşi specialişti, într-un viitor nu prea îndepărtat. Poate şi cu grave consecinţe poentru pacea şi liniştea continentului. Iată de ce, factorii de decizie de la nivelul structurilor vest europene amintite ar treebui să renunţe la superbia lor de tip imperial şi să revină la principile şi practicilke democratice, renunţând, pânăp, nu e prea târziu, la a mai încuraja şi susţine politici extremiste, de tip fascist, aşa cum este, de decenii, politica Ungariei faţă de România. Tolerând astfel de fapte, ele nu fac decât să convingă tot mai multe persoane că Uniunea Europeană este departe de a fi acel for democratic, care asigură tuturor membrilor ei, şanse egale şi corecte de afirmare şi dezvoltare social-economică.


Carenţe sau omisiuni interesate?!?

15 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Analiza minuţioasă a evoluţiei literaturii române în sec. al XIX-lea şi XX va scoate în evidenţă existenţa unor aşa-zise „pete gri”, ceea ce înseamnă că, din păcate, cei interesaţi sunt puşi în situaţia de a nu găsi informaţia completă, competentă şi credibilă nici măcar în ceea ce priveşte marile nume ale culturii şi literaturii române.
Până de curând, pe de o parte datorită interdicţiilor impuse de comisarii ideologici şi politici ai vechiului regim, de inspiraţie sovietică, dar şi datorită unor vehemente proteste venite de peste hotare, românii nu au avut posibilitatea şi dreptul de a se bucura de tipărirea integrală a operei eminesciene, dar nici de clarificările ce se impuneau cu privire la biografia poetului. În absenţa unor texte credibile, a fost posibilă apariţia şi răspândirea unor teze fanteziste sau deformante, nu numai legate de data reală a naşterii poetului nostru naţional, ci şi în legătură cu motivele reale ale morţii acestuia. În legătură cu acest ultim aspect, în ultima perioadă s-a ajuns ca şi o serie de pescuitori în ape tulburi, de recunoscută orientare politică şi politicianistă, aflaţi în vădită criză de idei pentru soluţionarea situaţiei mai mult decât dramatice în care au adus ţara, se simt îndreptăţiţi să se pronunţe în această materie şi să dea verdicte în legătură cu asasinarea poetului nostru naţional, deşi nu au nici un fel de pregătire sau chemare în această materie. Este foarte adevărat că există şi o serie de opinii care leagă dispariţia poetului român de acţiunea unor cercuri politice şi diplomatice externe deranjate în interesele lor politice din această parte central şi sud-est europeană de poziţia extrem de critică exprimată în presa vremii de articolele dure publicate sub semnătura lui Eminescu . Se face, în acest sens, frecventă trimitere la următorul citat: „Francmasonul şi junimistul P.P. Carp îi trimitea de la Viena mentorului Junimii apelul „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
Trebuie avut, însă, în vedere şi faptul că 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul austro-ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis, de asemenea, o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
În opinia autorilor acestei idei, trimiterea de către P.P.Carp a acestui mesaj era motivată de afectarea intereselor internaţionale ale României ca urmare a semnării de către aceasta unor acorduri internaţionale, acorduri care îi limitau drastic posibilitatea de sprijinire a cauzei românilor transilvăneni, obligând-o într-un fel la completa abandonare a acestei lupte prin anularea oricărui sprijin diplomatic, material sau financiar. Există o coincidenţă destul de interesantă în sensul că acest mesaj a fost transmis în anul 1883, el coincizând cu momentul declanşării bolii ce va duce la moartea, 6 ani mai târziu, a poetului român, perioadă denumită de unii istorici literari a „marei întunecimi”.
Un avizat cercetător şi specialist, în calitatea sa profesională de medic neuropatolog, Ovidiu Vuia, poet şi om de cultură, din păcate destul de puţin cunoscut generaţiilor de azi, care şi-a trăit o parte din viaţă în Germania, într-un studiu patografic intitulat „Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”, face o serie de precizări extrem de interesante, dar şi utile şi anume că: „în legătură cu afecţiunile poetului înainte de 1883 sunt câteva aspecte demne de amintit. Până în prezilele îmbolnăvirii sale, poetul a fost psihic normal, nu prezenta semne de lues ereditar,corect congenital, bolile din 1872, ca gălbănare (hepatită), aprindere de maţe (enterocolită) şi ceva mai târziu, artrita cotului, confundată cu o paralizie a braţului, nu au nici o legătură cu infecţia luetică. Din practica medicală de cunoaşte, adesea bolnavii suferind de artrită acută, fiindcă nu-şi pot mişca de dureri unul din membre, spun că sunt paralizaţi, fără să ştie că, pentru specialist, paralizia e întotdeauna de natură nervoasă. Diferenţierea, cum se poate face şi în cazul poetului, se restabileşte retroactiv pe baza evoluţiei, artrita trece în câteva zile, pe când o paralizie ţine câteva luni, ceea ce nu a fost aşa la Eminescu. La fel nu există nici o probă că poetul ar fi suferit de infecţia primară luetică.”
Tot doctorul Ovidiu Vuia este de părere că oboseala şi depresia, precum şi criza poetului au fost „provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la „Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice”. Pe de altă parte, referitor la simptomele bolii, Ovidiu Vuia apreciază că „toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice.” Mai mult, intrând în detalii de strictă specialitate medicală, pornind de la referinţele lui Ion Rusu Şirianu, unul dintre apropiaţii lui Eminescu, care a consemnat durerile de cap ale acestuia, el crede că „erau de origine psihogenă şi nu paralitică (luetică), iar starea lui mentală nu se arăta deloc dezorganizată, dacă se ţine cont de cele afirmate de Iosif VULCAN în articolul „Suveniri Bucureştene” apărut în 1884 în „Familia”, în care Iosif VULCAN îşi arată încântarea trăită în cadrul Cenaclului Junimii în urma lecturii făcute personal de către Eminescu a unora dintre poeziile sale pe care urma să le publice în paginile revistei debutului său în literatura română. Pentru a face şi mai credibilă afirmaţia sa, Ovidiu VUIA citează şi afirmaţiile lui Duiliu ZAMFIRESCU, „nu chiar prieten cu poetul nostru”, care, în iarna anului 1882, şi-a încântat auditoriul în cadrul aceluiaşi cenaclu citindu-şi singur poeziile una mai frumoasă decât alta. Din această cauză Duiliu ZAMFIRESCU trage concluzia că „poetul era sănătos şi cu sfiala sa obişnuită asculta cum discută alţii”.
Abia pe la sfârşitul lui iunie 1883, mai exact în perioada 25 – 28 iunie apar primele tulburări psihice ale poetului, fapt ce va conduce la internarea sa în sanatoriul doctorului ŞUŢU, unde i s-a pus diagnosticul de „manie acută” potrivit unui buletin medical semnat de doctorul respectiv. În perioada următoare, în pofida tratamentului starea poetului se înrăutăţeşte, fapt care îl determină pe Titu MAIORESCU să-l trimită, la sfârşitul lui octombrie 1883, pe poet, însoţit de Chibici RÂVNEANU şi un păzitor, la Viena, pentru a fin internat, fie la Institutul de stat Schager, fie la Ober-Doebling, unde şi-a petrecut dealtfel o parte însemnată a internării sale. El a fost investigat de dr. Obersteiner, una din somităţile vieneze în bolile nervoase. Doctorul vienez a confirmat diagnosticul de manie acută, făcând diferenţierea de o formă maniacală a pgp-ului.
Dr. Ovidiu VUIA trage astfel concluzia că la Viena, EMINESCU prezentase un tablou maniacal tipic, aşa-zisul atac de paralizie semnalat de dr. POPAZU, însoţit de crampe musculare” şi conchide „n-a fost decât un simptom maniacal, nu epilepsie, dovadă că nu s-a mai repetat, a trecut fără urme şi asta fiindcă nu a avut o cauză organică.”
Tot Ovidiu VUIA mai precizează că „Oricum, EMINESCU la Viena a avut o revenire impresionantă, stare dezvăluită de scrisorile adresate de el cunoscuţilor şi prietenilor … limpede la creier, deşi în scrisul său dealtfel niciodată schimbat, fenomen subliniat de specialiştii grafologi”.
Aşa cu arătasem, trimiterea poetului la sanatoriul vienez, internarea şi tratarea lui s-a făcut pe spezele lui Titu MAIORESCU. Nu vrem să formulăm acuzaţii neîntemeiate la adresa mentorului Junimii, în acelaşi timp destinatar al mesajului trimis tot de la Viena de francmasonul P.P.Carp. Considerăm că demersul lui Titu MAIORESCU a fost de bună credinţă şi că nu a făcut o acţiune de ochii lumii, poetul fiind readus în ţară la primele semne de revenire la o stare de sănătate mai bună. Şi nici nu vrem să facem vreo necuvenită aluzie la o criminală asociere a francmasonului Maiorescu, cu duşmanii poetului şi ai poporului român în vederea suprimării fizice a acestuia prin readucerea sa în ţară şi internarea în unităţi de tratament cu personal şi dotări inferioare celor austriece.
După revenirea lui în ţară într-o formă ameliorată a stării de sănătate, poetul recidivează obligându-i pe medici să-l supună la noi controale medicale. Astfel, în 1886, un pseudo-specialist, Iulian BOGDAN, a pus un diagnostic foarte mult discutat şi disputat de posteritate: „alienaţie mintală produsă de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de consumul de alcool.”
Dr. Ion NICA, unul dintre specialiştii care a contestat justeţea unor astfel de diagnostice, considerate aberante, pompoase, goale, bazate pe nici o probă concretă, preconizând, totodată, grabnica închidere a poetului la bolniţa de la Mănăstirea Neamţului, afirma: „Evoluţia periodic alternantă a psihozei maniaco-depresive cu alternanţa crizelor de manie şi melancolie, după revenirea la normal este acum tipică şi corespunzătoare stării mixte a lui Kraeplin.”
Analizând atent buletinul medical al lui Ion NICA, Ovidiu VUIA a tras concluzia: „Personal susţin că Eminescu, neavând paralizie generală progresivă (pgp), ci o psihoză maniaco-depresivă fără substrat anatomic, nu a avut nici un motiv să se depărteze de poezia sa. Îmbolnăvirea lui nu duce sub nici o formă la o mare întunecime … din contră, psihoza produce tulburări afective, dar menţine nealterată capacitatea creatoare a unui poet sau cercetător ştiinţific …”
Momentul grav este demarat atunci când, internat fiind din nou la sanatoriul dr. ŞUŢU, medicul său curant, un anume dr. ISZAK, începe un tratament eronat , făcându-i injecţii cu mercur, injecţii care, deşi preconizate să-l vindece, au dus în cele din urmă la moartea lui. Tratamentul era complet inadecvat şi nu ţinea cont de cele confirmate de ultimul consult vienez. Eminescu nu avea paralizie generală, nici o altă formă de sifilis cerebral, ci o psihoză maniaco-depresivă iar tratamentul cu mercur trebuia evitat cu orice preţ. Desigur că foarte multe dintre afirmaţiile aberante proferate la adresa poetului şi preluate superficial de o serie de exegeţi şi istorici literari sunt dovedite şi de activitatea creatoare continuată de Eminescu între 1883 – 1889, iar un exemplu, în general, evitat de a fi menţionat de istoricii literari este realizarea de către poet a magistralei traduceri a piesei „Lais” , „un adevărat monument al literaturii române, aşa cum îl apreciază unii istorici literari”.
La începutul anului 1889 poetul este internat din nou la institutul dr. ŞUŢU. Dr. ŞUŢU şi dr. PETRESCU au redactat, la 23 martie 1889, un raport medico-legal despre boala poetului în vederea stabilirii situaţiei sale mentale şi a gradului de responsabilitate. Potrivit acestui document sunt consemnate doar „tulburări psihice, fiindcă, aşa cum a subliniat dr. VINES, nu au existat alte simptome … bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă, nu are fenomene dizartrice de vorbire, altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens, cel puţin pentru ei, atenţia este absentă (nu se poate concentra), dă răspunsuri maşinale, automate…”
La 13 aprilie 1889 s-a constituit o comisie de curatelă a poetului, bazată pe buletinul de diagnostic fals dat de cei doi medici amintiţi, deoarece poetul putea oricând să revină la normal, fiindcă suferea de o psihoză cu remisiuni spontane, chiar şi în perioada când nu beneficia de nici un fel de tratament. Dr. VINES, pe care l-am mai citat, urmărind îndeaproape evoluţia pacientului său, va constata că: „mai târziu apare o uşoară incoordonare a membrelor superioare şi tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii”. În perioada în care se afla internat la Institutul ŞUŢU de pe str. Plantelor din Bucureşti se revine la tratamentul cu injecţii de mercur, deşi încă din 1887, la Botoşani poetul mai beneficiase de astfel de cure. În buletinul medical întocmit de dr. TOMESCU sunt amintite semnele intoxicaţiei mercuriale, fiind reţinute şi efectele unui astfel de tratament medical, care se poate datora fie lipsei de profesionalism, fie unor dispoziţii clare din partea unor cercuri ostile poetului şi care vizau eliminarea lui fizică. În pofida semnelor de intoxicaţie mercurială, vizibile încă din martie 1889, tratamentul a fost continuat, iar pe la începutul lunii mai fenomenul s-a agravat progresiv, până la moarte. Este surprinzător faptul că numeroşi medici care au urmărit evoluţia bolnavului nu numai că nu au diagnosticat fenomenul de intoxicaţie, dar nici nu au dispus încetarea tratamentului cu mercur şi alegerea unei medicaţii care să prevină sfârşitul poetului.
La data de 12 iunie 1889, Mihai EMINESCU a întreţinut un dialog cu judecătorul BARAN, dialog care scoate în evidenţă caracterul delirant al acestuia, deosebit de fuga de idei maniacală, incoerentă, care nu avea caracter propriu-zis de delir.
În pofida constatărilor ce ar fi trebuit să-i fi îngrijorat pe medicii curanţi, dr. ŞUŢU dispune medicului VINEŞI să continue tratamentul cu injecţii mercuriale.
După cum se ştie, potrivit declaraţiilor dr. VINEŞI, cu aproximativ 23 de zile înainte de moartea poetului, acesta a fost lovit de un alt bolnav, P. POENARU, cu o piatră în cap. Lovitura şi rana artificială produsă nu prezentau o importanţă deosebită. Cu toate acestea, în mod cu totul interesat, atât oficialii sanatoriului ŞUŢU, cât şi autorităţile vor da vina pe atacul şi lovitura lui P. POENARU, considerând că acesta ar fi constituit cauza reală a morţii. Versiunea a fost ulterior preluată de o serie de intelectuali distinşi , precum şi de exegeţi şi istorici literari cărora, se pare, le erau necunoscute la data la care îşi formulau opiniile.
Reamintim totodată şi afirmaţia, absolut gratuită şi fără nici un fel de dovezi a lui Rudolf ŞUŢU, fiul patronului sanatoriului, poetul ar fi fost lovit de un alt bolnav cu o scândură în cap. Acelaşi individ susţine că moartea ar fi survenit imediat sau doar la câteva ore după producerea traumatismului. Considerăm o astfel de afirmaţie nu întâmplătoare, ci, ca parte integrantă a unui plan diversionist, menit a ascunde atât modul, cât şi cauzele sfârşitului Poetului nostruN.
După cum se ştie, în data de 17 iunie 1889 , s-a efectuat autopsia care ar fi trebuit să clarifice acest subiect controversat. Autopsia trebuia să elimine inclusiv afirmaţiile fanteziste potrivit cărora moartea poetului s-ar fi produs prin sincopă cardiacă, cu toate că, la vârsta sa de nici 40 de ani şi cu un fizic asupra căruia nu planau semne de întrebare, o asemenea cauză a morţii este exclusă. Însuşi dr. ŞUŢU îi mai dădea poetului câţiva ani de viaţă, dovadă certă că niciuna din cauzele invocate nu rămâne în picioare la o analiză mai atentă.
S-a remarcat că, în timp ce se afla pe catafalc, EMINESCU purta un bandaj. Acest aspect a dat naştere multor opinii controversate, inclusiv invocării ideii unui grav traumatism cerebral Enigma o soluţionează tot dr. Ovidiu VUIA, care subliniază: „în timpul autopsiei sigur i-a fost dislocată bolta craniană pe care n-au putut-o ulterior fixa după cum se procedează astăzi neproblematic”. Acelaşi autor este de părere că masca mortuară ce i-ar fi fost luată înainte de autopsie „nu poartă absolut nici o urmă de traumatism grav cerebral”.
Desigur că au fost invocate şi alte motive, inclusiv prezenţa unui erizipel al plăgii pe jumătatea feţei drepte şi de acolo până la abdomen, încercând să se sugereze că acesta ar fi fost rezultatul bolii de sifilis de care ar fi suferit poetul. În realitate, aşa cum au arătat specialiştii, avem de-a face cu o simplă erupţie medicamentoasă. Pornind şi de la precizările cuprinse în necrologul apărut în revista „Familia”, în iunie 1889, care descrie faptul că pe faţa poetului mort se vedeau urmele unor zgârieturi, dr. VUIA atrage atenţia că avem de-a face cu eriteme alergice datorate mercurului injectat până în ultimele zile ale vieţii sale. Dr. VUIA avansează ideea că o astfel de injecţie letală i s-ar fi făcut poetului cu puţin înainte de moarte, când el se plângea de dureri în tot corpul şi de palpitaţii. În buletinul medical, rezultat după efectuarea autopsiei, sunt făcute precizări cât se poate de clare privind starea diferitelor organe, dar care ne permit astăzi să tragem concluzia că este cu totul exclusă ideea endocarditei. Acelaşi document subliniază, însă, şi o serie de neajunsuri privind competenţele profesionale ale medicilor, inclusiv a dr. TOMESCU, care pare a fi adevăratul autor al buletinului medical nesemnat, păstrat la Academia Română. Sunt făcute precizări şi în legătură cu creierul poetului, în greutate reală de 1490gr şi care arată că în configuraţia normală a circumvoluţiunilor cerebrale, inclusiv a celor frontale, nu se găsesc aderenţe meningeale şi că poetul a avut un creier normal, lipsind cu desăvârşire simptomul patognomonic, obligatoriu în cazul unei paralizii generale progresive, după o evoluţie de aproape 6 ani; e vorba de atrofia marcată, cu retracţie frontală, îndeosebi a creierului.
Dacă această autopsie ar fi fost făcută de prof. Victor BABEŞ, care era singura somitate recunoscută în Bucureşti în acest domeniu, am fi avut astăzi descrise cu exactitate concluzii competente, ce ar fi eliminat definitiv orice speculaţii legate de cauzele morţii lui EMINESCU.
Rămâne încă, până la această dată, neelucidată şi uşurinţa cu care s-a urmărit ştergerea urmelor prin distrugerea creierului poetului. Sunt foarte multe aspecte legate de această situaţie, dar şi de afirmaţiile făcute în 1914 de marele savant G. MARINESCU, care modifică diagnosticul iniţial, fără, însă, să clarifice, în afara oricărui dubiu, acest aspect important. Scrisoarea expediată de el Academiei Române, la 29 iunie 1914, este departe de a elimina o serie de suspiciuni legate de cauza morţii poetului nostru naţional.
Problema atât de spinoasă a cauzelor morţii poetului pare a se fi dorit, încă din perioada în care ea s-a produs, să rămână în sfera incertitudinilor.
Abordând recent, într-o conferinţă publică această problemă, o persoană, care s-a declarat descendentă a lui Ioan PAUL, profesorul de estetică clujean care l-a cunoscut pe EMINESCU în timpul şederii acestuia la Blaj, iar ulterior s-a aflat în preajma acestuia în cercurile culturale de la Iaşi, declara că prof. Ioan PAUL povestise în familia sa că adevărata cauză a morţii poetului s-ar fi datorat prezenţei, într-o perioadă simultană, la Institutul ŞUŢU de pe str. Plantelor din Bucureşti, şi a unui medic psihopat, cu care poetul s-ar fi aflat într-o stare conflictuală permanentă. Într-un moment de criză acută, fiind iritat continuu de poet, acest medic bolnav l-ar fi omorât cu mâinile sale pe poet. Evenimentul ar fi avut loc la scurtă vreme după lovirea poetului cu o piatră de către P. POENARU.
De asemenea, acelaşi interlocutor a susţinut că EMINESCU a fost în realitate bolnav de sifilis, boală de care s-ar fi contaminat în urma contactelor sale sexuale cu Veronica MICLE. Despre aceasta, susţinea aceeaşi persoană, se ştie că, suferind de narcisism şi având un soţ mult mai în vârstă decât ea, ar fi întreţinut, în mod curent relaţii sexuale cu numeroşi militari din garnizoana de Iaşi de la care este posibil să se fi îmbolnăvit ea însăşi. De altfel, precizează persoana în cauză, asumându-şi în mod indirect vina pentru moartea poetului, Veronica MICLE s-a retras, imediat după producerea decesului, la mănăstire, unde s-a sinucis, considerându-se singura vinovată de toate cele întâmplate.
Persoana în cauză susţine că în cercurile intelectuale de la Bucureşti şi Iaşi, pe care le frecventa în mod curent prof. Ioan PAUL, o astfel de interpretare era general acceptată, fapt care, în opinia ei, ar explica de ce nu s-a întreprins nimic pentru elucidarea, dincolo de orice dubiu, a cauzei morţii poetului.
În opinia noastră, există o strânsă legătură între caracterul profund naţional şi patriotic al textelor jurnalistice semnate de EMINESCU în presa vremii, dar şi implicarea sa în susţinerea activităţii unor organizaţii având ca obiectiv lupta naţională şi moartea lui la o vârstă când se afla în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale. EMINESCU a reuşit, se pare, să afecteze foarte grav interesele obscure ale unor cercuri politice şi francmasonice din ţară şi de peste hotare. Nu întâmplător, cred eu, necazurile lui EMINESCU încep din acelaşi fatidic an 1883, când francmasonul P.P: CARP solicita unui alt francmason dar şi demnitar român, respectiv lui Titu MAIORESCU: „Mai potoliţi-l pe EMINESCU”. Nu întâmplător acelaşi Titu MAIORESCU acţionează pentru ştergerea oricăror urme care ar fi permis posterităţii să afle adevărul, înstrăinând o mare parte din documentele şi manuscrisele rămase de la poet . Am certitudinea că toate aceste documente au fost distruse „de facto”, iar orice tentative de descoperire a lor părându-mi-se un gest absolut gratuit, fără vreo şansă de reuşită.
EMINESCU trebuia să moară pentru ca, în primul rând, cercurile politice bucureştene, dar şi monarhul străin aflat în fruntea ţării să îşi poată duce la îndeplinire obligaţiile asumate faţă de cercurile politice şi diplomatice de la Viena şi Berlin, interese care, fiind vădit contrare cauzei naţionale, s-au bucurat de o intensă atenţie critică din partea marelui nostru Poet Naţional.
Este foarte posibil ca în arhivele, din ţară sau străinătate, ale unor loji francmasonice să se descopere în viitor şi alte documente, care vor confirma că moartea, la 15 iunie 1889, a poetului Mihai EMINESCU a fost un act premeditat şi nu efectul agresiunii iresponsabile a unui psihopat, fie el P. POENARU, fie acel doctor, anonim, aşa cum se sugerează în încercarea ascunderii adevărului. Este foarte relevant faptul că la ducerea la îndeplinire a acestei acţiuni criminale sunt implicate mai multe persoane, în afară de Titu MAIORESCU, legate de interesele cercurilor francmasonice ale epocii, inclusiv o serie de „specialişti” din domeniul medical, care i-au aplicat sistematic, dar în mod conştient, injecţii cu mercur, în pofida manifestărilor concrete ale afecţiunii poetului, care ar fi impus un cu totul alt tip de tratament medical.


Castelul de la Ciucea într-o mai exactă prezentare

15 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

În ziarul Mesagerul, din perioada 7-13 iunie 2010, apare, fără nici o semnătură, un articol intitulat Castelul de la Ciucea, locul iubirii şi-al odihnei lui Goga. În ansamblu, textul oferă cititorilor o serie de informaţii referitoare la unul dintre cele mai importante repere ale turismului cultural, nu numai din judeţul Cluj, ci şi din această parte de ţară. Din păcate, şi datorită situaţiei financiare precare a ultimelor ani, Casa Memorială a poetului pătimirii noastre nu mai este vizitată, mai ales în perioada vacanţelor şi cu osebire în sezonul estival, aşa cum a fost ani de-a rândul, de elevi şi studenţi, deşi ar putea să ofere acestora clipe cu totul deosebite, nu doar datorită cadrului natural excepţional în care este amplasată, cât bogăţiei şi diversităţii exponatelor de reală valoare culturală şi spirituală pe care le mai deţine.
Pentru că am petrecut la Ciucea, locul meu de baştină, de altfel, precum şi la castel mulţi ani, ca elev şi student, fiind unul dintre primii ghizi ai Muzeului Memorial de aici, îmi permit să atrag atenţia asupra unor inexactităţi strecurate, cu certitudine din neatenţie, în conţinutul articolului menţionat.
O primă inexactitate se referă la data înfiinţării muzeului. Chiar dacă, nu în forma instituţionalizată cunoscută, complexul memorial de la Ciucea a putut fi vizitat şi a fost vizitat cu foarte mulţi ani înaintea deschiderii oficiale. Deci, în opinia noastră, este inexact să susţinem că muzeul s-ar fi deschis numai la 17 februarie 1967, aşa cum susţine autorul anonim al textului în cauză. În realitate, 17 februarie 1967 este doar data la care Veturia Goga (legatara nu legătura testamentară a poetului) a semnat actul de donaţie al proprietăţii Consiliului Judeţean Cluj, ca o măsură, singura viabilă la acea dată, de salvare a acesteia de la distrugere sau de a încăpea pe mâna unor rude hrăpăreţe, aşa cum încearcă o serie de nechemaţi şi în prezent. În realitate, inaugurarea propriu-zisă a muzeului a avut loc abia în iunie 1967, printr-o ceremonie ce a avut loc pe Lunca Ciucii, cu participarea unor formaţii artistice şi personalităţi ale vieţii cultural-artistice şi publice din acea perioadă. Menţionăm printre altele şi faptul că, până la data inaugurării, avusese loc investirea Veturie ca director al noii instituţii şi inventarierea obiectelor şi bunurilor ce făceau parte din donaţie.
Alte inexactităţi din cuprinsul textului la care ne referim au în vedere datele legate din bisericuţa din lemn, datând din 1975 şi originară din localitatea Gălpâia, judeţul Sălaj. Precizez că biserica nu a fost adusă de poet, ci de văduva acestuia, aducerea bisericii fiind motivată. pe de o parte de ideea de a găzdui aici slujbe de pomenire pentru poet, iar, pe de altă parte, de a fi locul de desfăşurare a slujbelor curente pentru mănăstirea de maici înfiinţată la Ciucea. Pentru că nu se face vorbire despre această mănăstire, simt nevoia să precizez că, sfătuit de episcopii Nicolae IVAN al Clujului şi Nicolae POPOVICI al Oradiei, Octavian Goga a dorit înfiinţarea unei astfel de mănăstiri de călugări intelectuali cu intenţia de a-i încredinţa, după moartea sa şi a soţiei sale, gestionarea întregii proprietăţi şi consituirea unui muzeu care să-i poarte numele. De altfel, există acte şi scrisori, în acest sens, date publicităţii de cunosutul şi preţuitul teolog şi profesor Alexandru MORAR de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
Un alt element care îi scapă autorului articolului, legat de acelaşi obiectiv, este acela că, pentru a putea aduce respectiva biserică din Gălpâia la Ciucea, Vetuia Goga a recurs la sprijinul marelui istoric Nicolae Iorga, care coordona Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi care şi-a dat avizul pentru mutarea bisericii aici. Nu se face vorbire, din păcate, nici despre faptul că, în cadrul complexului memorial de la Ciucea, funcţionaează şi în prezent o mănăstire de maici, care continuă tradiţia mai vechii mănăstiri ortodoxe de la Ciucea, înfiinţată în perioada 1945-1946, ca urmare a dispoziţiilor date de comisarii sovietici şi de trupele ruseşti de ocupaţie. Între altele, numărul mare de covoare aflate încă în uz la muzeu a fost realizat aici de vieţuitoarele din cadrul primei mănăstiri de călugăriţe.
În ciuda opoziţiei unor persoane, cu intervenţia fostului paroh ortodox din Ciucea, regretatul Vasile LĂPUŞTE, şi cu binecuvântarea mitropolitului de luminoasă amintire, academicianul Antonie Plămădeală, am reuşit, la începutul anilor ’90, reînfiinţarea sfântului locaş pentru că aveam şi eu în vedere încercarea de a se încredinţa într-un viitor oarecare, aşa cum a dorit poetul însuşi gestionarea bunurilor de la Ciucea lăcaşului mănăstiresc, fiind convins că, în felul acesta, se va asigura păstrarea şi valorificarea cum se cuvine a valorilor patrimoniale şi cultural-spirituale rămase în urma poetului şi a soţiei sale.
În ceea ce priveşte achiziţionarea proprietăţii din Ciucea de la văduva poetului ADY Endre, trebuie subliniat că această decizie a fost luată de poet având în vedere starea materială, mai mult decât critică a văduvei, tentativele ei de a-şi reface viaţa la Budapesta, fie alături de scriitorul Babits Mihály, fie – aşa cum cum s-a întâmplat în realiate – , până la urmă, cu pictorul Ödön Márffi.
Este adevărat că poetul maghiar a locuit în casa, numită azi Casa Ady, vreme de mai puţin de doi ani, între 1915-1917, după ce avusese loc căsătoria sa cu Bertha BONCZA, fata unui anonim avocat şi politician al locului.
Din păcate, ravagiile războiului şi dezinteresul Berthei BONCZA au făcut ca la Ciucea să nu mai rămână absolut nimic din ceea ce a aparţinut sau a fost folosit de poet şi soţia lui. Cu toate acestea, an de an, şi în prezent – din păcate – au loc o serie de manifestări de tip extremist din partea unor vizitatori proveniţi din Ungaria sau din alte zone ale Europei şi care ţin cu habotnicie să lase în urma lor semnele primitivismului lor cultural şi intelectual. Facem cuvenita precizare că absolut toate bunurile cuprinse în prezent în fondul excepţional al muzeului au aparţinut poetului şi soţiei acestuia, fiind achiziţionate atât din ţară, cât şi de peste hotare sau fiind rezultatul unor cadouri primite de poet de la diverse personalităţi străine. Amintim în acest sens, obiectele de bronz de la Pompei, care i-au fost dăruite omului politic Octavian Goga de către ducele Mussolini. Acestea nu sunt singurele, însă.
Este demn şi necesar să subliniem că, în pofida încercărilor şi presiunilor făcute de-a lungul timpului asupra ei, Veturia Goga a păstrat cu sfinţenie cele mai multe bunuri ce aparţinuse familiei Goga, pe care le-a donat absolut din proprie iniţativă şi nu la presiuni, aşa cum mincinos se afirmă de către persoane interesate să intre în posesia lor sub pretenţia unor îndepărtate raporturi de rudenie cu ea, nu cu poetul, statului român care se angajase să înfiinţeze şi să asigure funcţionarea unui Muzeu Memorial Octavian Goga, angajament îndeplinit întocmai şi susţinut, an de an, prin alocarea de fonduri considerabile de la bugetul de stat, care asigură păstrarea şi conservarea patrimoniului cultural de aici, inclusiv salariile personalului angajat.
Ar fi de dorit ca, prin personal de specialitate, profesionist, să se demareze, la nivel naţional, un program de promovare şi mai hotărâtă, mai agresivă, cum se spune, a acestui obiectiv turistic de importanţă culturală şi spirituală deosebită, unul dintre cele mai reprezentative branduri ale turismului cultural din această parte de ţară. Avem în vedere, în acest sens, o mai inteligentă şi agresivă campanie publicitară, în presa scrisă şi audio vizuală, ca şi prin realizarea şi publicarea de lucrări, albume, ghiduri etc., în limbi de circulaţie internaţională, dar şi prin reeditarea întregii opere literare şi jurnalistice a celui – pe drept numit – poet al pătimirii noastre şi preţuit atât pe plan naţional, cât şi internaţional pentru valoarea estetică excepţională a operei literare şi beletristice pe care ne-a lăsat-o.