Bilanţ la 60 de ani – volum aniversar

25 Februarie 2011

Dan Brudaşcu: bilanţ la 60 de ani – volum aniversar.pdf

Puteţi citi acest volum numai cu Adobe Reader. Dacă nu aveţi instalat programul pe calculator, daţi click aici pentru instalare.

Cuprinsul volumului:

Introducere

Capitolul 1. Repere biografice
1.1. Activitatea ştiinţifică desfăşurată
1.2. Colaborări la reviste, posturi de radio şi TV
1.3. Colaborări la volume colective
1.4. Opera tiparită
1.5. Ediţii îngrijite
1.6. Traduceri din opera originală în alte limbi
1.7. Traduceri din literatura universală, în volum
1.7.1. Traduceri din poezia universală
1.7.2. Traduceri de proză
1.7.3. Alte traduceri
1.8. Premii literare, diplome, alte distincţii
1.9. Alte informaţii şi date

Capitolul 2. Implicare politică şi civică
2.1 Activitatea parlamentară

Capitolul 3. Munca de traducere
3.1. Din literatura universală
3.2. Din literatura română

Capitolul 4. Dan BRUDAŞCU – Editor, eseist, îngrijitor de ediţii
4.1. Octavian GOGA şi Francmasoneria
4.2. GOGA şi criticii săi
4.3. Degetele timpului

Capitolul 5. Dan BRUDAŞCU – ziarist

Anexe

Repere bibliografice şi referinţe critice
6.1. Carte. Autor şi editor
6.2. Referinţe critice din periodice
6.3. Critici. Recenzii. Discuţii. Analize
6.3.1 Politică
6.3.2 Partide şi mişcări politice
6.3.3. Drept. Legislaţie. Jurisprudenţă
6.3.4. Administraţie publică
6.4. Dialoguri filosofice sau discursive. Conversaţii pe diferite teme
6.5. Critică literară. Recenzie. Istorie literară

Referinţe critice

Concluzii

Bibliografie


COMUNICAT – Concert Byblos

22 Iunie 2010

Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca oferă joi, 24 iunie 2010, cu începere de la orele 19.00, un inedit concert live, profound electronic music, cu participarea formaţiei Byblos. Cu acelaşi prilej, va avea loc şi lansarea albumului Hologram Fragments; pentru cei interesaţi, precizăm că vor putea obţine şi autografele membrilor trupei.
Concertul şi lansarea au loc în sala prof. Crişan Mircioiu, din Piaţa Unirii, nr. 24, et. 1, intrarea fiind liberă în limitele locurilor disponibile.
Organizatorii invită pe toţi cei interesaţi să participe la cel mai important eveniment cultural-muzical la început de sezon estival din viaţa municipiului nostru.

Manager (Director general),
Dr. Dan BRUDAŞCU


Carenţe sau omisiuni interesate?!?

15 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Analiza minuţioasă a evoluţiei literaturii române în sec. al XIX-lea şi XX va scoate în evidenţă existenţa unor aşa-zise „pete gri”, ceea ce înseamnă că, din păcate, cei interesaţi sunt puşi în situaţia de a nu găsi informaţia completă, competentă şi credibilă nici măcar în ceea ce priveşte marile nume ale culturii şi literaturii române.
Până de curând, pe de o parte datorită interdicţiilor impuse de comisarii ideologici şi politici ai vechiului regim, de inspiraţie sovietică, dar şi datorită unor vehemente proteste venite de peste hotare, românii nu au avut posibilitatea şi dreptul de a se bucura de tipărirea integrală a operei eminesciene, dar nici de clarificările ce se impuneau cu privire la biografia poetului. În absenţa unor texte credibile, a fost posibilă apariţia şi răspândirea unor teze fanteziste sau deformante, nu numai legate de data reală a naşterii poetului nostru naţional, ci şi în legătură cu motivele reale ale morţii acestuia. În legătură cu acest ultim aspect, în ultima perioadă s-a ajuns ca şi o serie de pescuitori în ape tulburi, de recunoscută orientare politică şi politicianistă, aflaţi în vădită criză de idei pentru soluţionarea situaţiei mai mult decât dramatice în care au adus ţara, se simt îndreptăţiţi să se pronunţe în această materie şi să dea verdicte în legătură cu asasinarea poetului nostru naţional, deşi nu au nici un fel de pregătire sau chemare în această materie. Este foarte adevărat că există şi o serie de opinii care leagă dispariţia poetului român de acţiunea unor cercuri politice şi diplomatice externe deranjate în interesele lor politice din această parte central şi sud-est europeană de poziţia extrem de critică exprimată în presa vremii de articolele dure publicate sub semnătura lui Eminescu . Se face, în acest sens, frecventă trimitere la următorul citat: „Francmasonul şi junimistul P.P. Carp îi trimitea de la Viena mentorului Junimii apelul „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
Trebuie avut, însă, în vedere şi faptul că 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul austro-ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis, de asemenea, o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
În opinia autorilor acestei idei, trimiterea de către P.P.Carp a acestui mesaj era motivată de afectarea intereselor internaţionale ale României ca urmare a semnării de către aceasta unor acorduri internaţionale, acorduri care îi limitau drastic posibilitatea de sprijinire a cauzei românilor transilvăneni, obligând-o într-un fel la completa abandonare a acestei lupte prin anularea oricărui sprijin diplomatic, material sau financiar. Există o coincidenţă destul de interesantă în sensul că acest mesaj a fost transmis în anul 1883, el coincizând cu momentul declanşării bolii ce va duce la moartea, 6 ani mai târziu, a poetului român, perioadă denumită de unii istorici literari a „marei întunecimi”.
Un avizat cercetător şi specialist, în calitatea sa profesională de medic neuropatolog, Ovidiu Vuia, poet şi om de cultură, din păcate destul de puţin cunoscut generaţiilor de azi, care şi-a trăit o parte din viaţă în Germania, într-un studiu patografic intitulat „Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”, face o serie de precizări extrem de interesante, dar şi utile şi anume că: „în legătură cu afecţiunile poetului înainte de 1883 sunt câteva aspecte demne de amintit. Până în prezilele îmbolnăvirii sale, poetul a fost psihic normal, nu prezenta semne de lues ereditar,corect congenital, bolile din 1872, ca gălbănare (hepatită), aprindere de maţe (enterocolită) şi ceva mai târziu, artrita cotului, confundată cu o paralizie a braţului, nu au nici o legătură cu infecţia luetică. Din practica medicală de cunoaşte, adesea bolnavii suferind de artrită acută, fiindcă nu-şi pot mişca de dureri unul din membre, spun că sunt paralizaţi, fără să ştie că, pentru specialist, paralizia e întotdeauna de natură nervoasă. Diferenţierea, cum se poate face şi în cazul poetului, se restabileşte retroactiv pe baza evoluţiei, artrita trece în câteva zile, pe când o paralizie ţine câteva luni, ceea ce nu a fost aşa la Eminescu. La fel nu există nici o probă că poetul ar fi suferit de infecţia primară luetică.”
Tot doctorul Ovidiu Vuia este de părere că oboseala şi depresia, precum şi criza poetului au fost „provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la „Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice”. Pe de altă parte, referitor la simptomele bolii, Ovidiu Vuia apreciază că „toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice.” Mai mult, intrând în detalii de strictă specialitate medicală, pornind de la referinţele lui Ion Rusu Şirianu, unul dintre apropiaţii lui Eminescu, care a consemnat durerile de cap ale acestuia, el crede că „erau de origine psihogenă şi nu paralitică (luetică), iar starea lui mentală nu se arăta deloc dezorganizată, dacă se ţine cont de cele afirmate de Iosif VULCAN în articolul „Suveniri Bucureştene” apărut în 1884 în „Familia”, în care Iosif VULCAN îşi arată încântarea trăită în cadrul Cenaclului Junimii în urma lecturii făcute personal de către Eminescu a unora dintre poeziile sale pe care urma să le publice în paginile revistei debutului său în literatura română. Pentru a face şi mai credibilă afirmaţia sa, Ovidiu VUIA citează şi afirmaţiile lui Duiliu ZAMFIRESCU, „nu chiar prieten cu poetul nostru”, care, în iarna anului 1882, şi-a încântat auditoriul în cadrul aceluiaşi cenaclu citindu-şi singur poeziile una mai frumoasă decât alta. Din această cauză Duiliu ZAMFIRESCU trage concluzia că „poetul era sănătos şi cu sfiala sa obişnuită asculta cum discută alţii”.
Abia pe la sfârşitul lui iunie 1883, mai exact în perioada 25 – 28 iunie apar primele tulburări psihice ale poetului, fapt ce va conduce la internarea sa în sanatoriul doctorului ŞUŢU, unde i s-a pus diagnosticul de „manie acută” potrivit unui buletin medical semnat de doctorul respectiv. În perioada următoare, în pofida tratamentului starea poetului se înrăutăţeşte, fapt care îl determină pe Titu MAIORESCU să-l trimită, la sfârşitul lui octombrie 1883, pe poet, însoţit de Chibici RÂVNEANU şi un păzitor, la Viena, pentru a fin internat, fie la Institutul de stat Schager, fie la Ober-Doebling, unde şi-a petrecut dealtfel o parte însemnată a internării sale. El a fost investigat de dr. Obersteiner, una din somităţile vieneze în bolile nervoase. Doctorul vienez a confirmat diagnosticul de manie acută, făcând diferenţierea de o formă maniacală a pgp-ului.
Dr. Ovidiu VUIA trage astfel concluzia că la Viena, EMINESCU prezentase un tablou maniacal tipic, aşa-zisul atac de paralizie semnalat de dr. POPAZU, însoţit de crampe musculare” şi conchide „n-a fost decât un simptom maniacal, nu epilepsie, dovadă că nu s-a mai repetat, a trecut fără urme şi asta fiindcă nu a avut o cauză organică.”
Tot Ovidiu VUIA mai precizează că „Oricum, EMINESCU la Viena a avut o revenire impresionantă, stare dezvăluită de scrisorile adresate de el cunoscuţilor şi prietenilor … limpede la creier, deşi în scrisul său dealtfel niciodată schimbat, fenomen subliniat de specialiştii grafologi”.
Aşa cu arătasem, trimiterea poetului la sanatoriul vienez, internarea şi tratarea lui s-a făcut pe spezele lui Titu MAIORESCU. Nu vrem să formulăm acuzaţii neîntemeiate la adresa mentorului Junimii, în acelaşi timp destinatar al mesajului trimis tot de la Viena de francmasonul P.P.Carp. Considerăm că demersul lui Titu MAIORESCU a fost de bună credinţă şi că nu a făcut o acţiune de ochii lumii, poetul fiind readus în ţară la primele semne de revenire la o stare de sănătate mai bună. Şi nici nu vrem să facem vreo necuvenită aluzie la o criminală asociere a francmasonului Maiorescu, cu duşmanii poetului şi ai poporului român în vederea suprimării fizice a acestuia prin readucerea sa în ţară şi internarea în unităţi de tratament cu personal şi dotări inferioare celor austriece.
După revenirea lui în ţară într-o formă ameliorată a stării de sănătate, poetul recidivează obligându-i pe medici să-l supună la noi controale medicale. Astfel, în 1886, un pseudo-specialist, Iulian BOGDAN, a pus un diagnostic foarte mult discutat şi disputat de posteritate: „alienaţie mintală produsă de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de consumul de alcool.”
Dr. Ion NICA, unul dintre specialiştii care a contestat justeţea unor astfel de diagnostice, considerate aberante, pompoase, goale, bazate pe nici o probă concretă, preconizând, totodată, grabnica închidere a poetului la bolniţa de la Mănăstirea Neamţului, afirma: „Evoluţia periodic alternantă a psihozei maniaco-depresive cu alternanţa crizelor de manie şi melancolie, după revenirea la normal este acum tipică şi corespunzătoare stării mixte a lui Kraeplin.”
Analizând atent buletinul medical al lui Ion NICA, Ovidiu VUIA a tras concluzia: „Personal susţin că Eminescu, neavând paralizie generală progresivă (pgp), ci o psihoză maniaco-depresivă fără substrat anatomic, nu a avut nici un motiv să se depărteze de poezia sa. Îmbolnăvirea lui nu duce sub nici o formă la o mare întunecime … din contră, psihoza produce tulburări afective, dar menţine nealterată capacitatea creatoare a unui poet sau cercetător ştiinţific …”
Momentul grav este demarat atunci când, internat fiind din nou la sanatoriul dr. ŞUŢU, medicul său curant, un anume dr. ISZAK, începe un tratament eronat , făcându-i injecţii cu mercur, injecţii care, deşi preconizate să-l vindece, au dus în cele din urmă la moartea lui. Tratamentul era complet inadecvat şi nu ţinea cont de cele confirmate de ultimul consult vienez. Eminescu nu avea paralizie generală, nici o altă formă de sifilis cerebral, ci o psihoză maniaco-depresivă iar tratamentul cu mercur trebuia evitat cu orice preţ. Desigur că foarte multe dintre afirmaţiile aberante proferate la adresa poetului şi preluate superficial de o serie de exegeţi şi istorici literari sunt dovedite şi de activitatea creatoare continuată de Eminescu între 1883 – 1889, iar un exemplu, în general, evitat de a fi menţionat de istoricii literari este realizarea de către poet a magistralei traduceri a piesei „Lais” , „un adevărat monument al literaturii române, aşa cum îl apreciază unii istorici literari”.
La începutul anului 1889 poetul este internat din nou la institutul dr. ŞUŢU. Dr. ŞUŢU şi dr. PETRESCU au redactat, la 23 martie 1889, un raport medico-legal despre boala poetului în vederea stabilirii situaţiei sale mentale şi a gradului de responsabilitate. Potrivit acestui document sunt consemnate doar „tulburări psihice, fiindcă, aşa cum a subliniat dr. VINES, nu au existat alte simptome … bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă, nu are fenomene dizartrice de vorbire, altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens, cel puţin pentru ei, atenţia este absentă (nu se poate concentra), dă răspunsuri maşinale, automate…”
La 13 aprilie 1889 s-a constituit o comisie de curatelă a poetului, bazată pe buletinul de diagnostic fals dat de cei doi medici amintiţi, deoarece poetul putea oricând să revină la normal, fiindcă suferea de o psihoză cu remisiuni spontane, chiar şi în perioada când nu beneficia de nici un fel de tratament. Dr. VINES, pe care l-am mai citat, urmărind îndeaproape evoluţia pacientului său, va constata că: „mai târziu apare o uşoară incoordonare a membrelor superioare şi tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii”. În perioada în care se afla internat la Institutul ŞUŢU de pe str. Plantelor din Bucureşti se revine la tratamentul cu injecţii de mercur, deşi încă din 1887, la Botoşani poetul mai beneficiase de astfel de cure. În buletinul medical întocmit de dr. TOMESCU sunt amintite semnele intoxicaţiei mercuriale, fiind reţinute şi efectele unui astfel de tratament medical, care se poate datora fie lipsei de profesionalism, fie unor dispoziţii clare din partea unor cercuri ostile poetului şi care vizau eliminarea lui fizică. În pofida semnelor de intoxicaţie mercurială, vizibile încă din martie 1889, tratamentul a fost continuat, iar pe la începutul lunii mai fenomenul s-a agravat progresiv, până la moarte. Este surprinzător faptul că numeroşi medici care au urmărit evoluţia bolnavului nu numai că nu au diagnosticat fenomenul de intoxicaţie, dar nici nu au dispus încetarea tratamentului cu mercur şi alegerea unei medicaţii care să prevină sfârşitul poetului.
La data de 12 iunie 1889, Mihai EMINESCU a întreţinut un dialog cu judecătorul BARAN, dialog care scoate în evidenţă caracterul delirant al acestuia, deosebit de fuga de idei maniacală, incoerentă, care nu avea caracter propriu-zis de delir.
În pofida constatărilor ce ar fi trebuit să-i fi îngrijorat pe medicii curanţi, dr. ŞUŢU dispune medicului VINEŞI să continue tratamentul cu injecţii mercuriale.
După cum se ştie, potrivit declaraţiilor dr. VINEŞI, cu aproximativ 23 de zile înainte de moartea poetului, acesta a fost lovit de un alt bolnav, P. POENARU, cu o piatră în cap. Lovitura şi rana artificială produsă nu prezentau o importanţă deosebită. Cu toate acestea, în mod cu totul interesat, atât oficialii sanatoriului ŞUŢU, cât şi autorităţile vor da vina pe atacul şi lovitura lui P. POENARU, considerând că acesta ar fi constituit cauza reală a morţii. Versiunea a fost ulterior preluată de o serie de intelectuali distinşi , precum şi de exegeţi şi istorici literari cărora, se pare, le erau necunoscute la data la care îşi formulau opiniile.
Reamintim totodată şi afirmaţia, absolut gratuită şi fără nici un fel de dovezi a lui Rudolf ŞUŢU, fiul patronului sanatoriului, poetul ar fi fost lovit de un alt bolnav cu o scândură în cap. Acelaşi individ susţine că moartea ar fi survenit imediat sau doar la câteva ore după producerea traumatismului. Considerăm o astfel de afirmaţie nu întâmplătoare, ci, ca parte integrantă a unui plan diversionist, menit a ascunde atât modul, cât şi cauzele sfârşitului Poetului nostruN.
După cum se ştie, în data de 17 iunie 1889 , s-a efectuat autopsia care ar fi trebuit să clarifice acest subiect controversat. Autopsia trebuia să elimine inclusiv afirmaţiile fanteziste potrivit cărora moartea poetului s-ar fi produs prin sincopă cardiacă, cu toate că, la vârsta sa de nici 40 de ani şi cu un fizic asupra căruia nu planau semne de întrebare, o asemenea cauză a morţii este exclusă. Însuşi dr. ŞUŢU îi mai dădea poetului câţiva ani de viaţă, dovadă certă că niciuna din cauzele invocate nu rămâne în picioare la o analiză mai atentă.
S-a remarcat că, în timp ce se afla pe catafalc, EMINESCU purta un bandaj. Acest aspect a dat naştere multor opinii controversate, inclusiv invocării ideii unui grav traumatism cerebral Enigma o soluţionează tot dr. Ovidiu VUIA, care subliniază: „în timpul autopsiei sigur i-a fost dislocată bolta craniană pe care n-au putut-o ulterior fixa după cum se procedează astăzi neproblematic”. Acelaşi autor este de părere că masca mortuară ce i-ar fi fost luată înainte de autopsie „nu poartă absolut nici o urmă de traumatism grav cerebral”.
Desigur că au fost invocate şi alte motive, inclusiv prezenţa unui erizipel al plăgii pe jumătatea feţei drepte şi de acolo până la abdomen, încercând să se sugereze că acesta ar fi fost rezultatul bolii de sifilis de care ar fi suferit poetul. În realitate, aşa cum au arătat specialiştii, avem de-a face cu o simplă erupţie medicamentoasă. Pornind şi de la precizările cuprinse în necrologul apărut în revista „Familia”, în iunie 1889, care descrie faptul că pe faţa poetului mort se vedeau urmele unor zgârieturi, dr. VUIA atrage atenţia că avem de-a face cu eriteme alergice datorate mercurului injectat până în ultimele zile ale vieţii sale. Dr. VUIA avansează ideea că o astfel de injecţie letală i s-ar fi făcut poetului cu puţin înainte de moarte, când el se plângea de dureri în tot corpul şi de palpitaţii. În buletinul medical, rezultat după efectuarea autopsiei, sunt făcute precizări cât se poate de clare privind starea diferitelor organe, dar care ne permit astăzi să tragem concluzia că este cu totul exclusă ideea endocarditei. Acelaşi document subliniază, însă, şi o serie de neajunsuri privind competenţele profesionale ale medicilor, inclusiv a dr. TOMESCU, care pare a fi adevăratul autor al buletinului medical nesemnat, păstrat la Academia Română. Sunt făcute precizări şi în legătură cu creierul poetului, în greutate reală de 1490gr şi care arată că în configuraţia normală a circumvoluţiunilor cerebrale, inclusiv a celor frontale, nu se găsesc aderenţe meningeale şi că poetul a avut un creier normal, lipsind cu desăvârşire simptomul patognomonic, obligatoriu în cazul unei paralizii generale progresive, după o evoluţie de aproape 6 ani; e vorba de atrofia marcată, cu retracţie frontală, îndeosebi a creierului.
Dacă această autopsie ar fi fost făcută de prof. Victor BABEŞ, care era singura somitate recunoscută în Bucureşti în acest domeniu, am fi avut astăzi descrise cu exactitate concluzii competente, ce ar fi eliminat definitiv orice speculaţii legate de cauzele morţii lui EMINESCU.
Rămâne încă, până la această dată, neelucidată şi uşurinţa cu care s-a urmărit ştergerea urmelor prin distrugerea creierului poetului. Sunt foarte multe aspecte legate de această situaţie, dar şi de afirmaţiile făcute în 1914 de marele savant G. MARINESCU, care modifică diagnosticul iniţial, fără, însă, să clarifice, în afara oricărui dubiu, acest aspect important. Scrisoarea expediată de el Academiei Române, la 29 iunie 1914, este departe de a elimina o serie de suspiciuni legate de cauza morţii poetului nostru naţional.
Problema atât de spinoasă a cauzelor morţii poetului pare a se fi dorit, încă din perioada în care ea s-a produs, să rămână în sfera incertitudinilor.
Abordând recent, într-o conferinţă publică această problemă, o persoană, care s-a declarat descendentă a lui Ioan PAUL, profesorul de estetică clujean care l-a cunoscut pe EMINESCU în timpul şederii acestuia la Blaj, iar ulterior s-a aflat în preajma acestuia în cercurile culturale de la Iaşi, declara că prof. Ioan PAUL povestise în familia sa că adevărata cauză a morţii poetului s-ar fi datorat prezenţei, într-o perioadă simultană, la Institutul ŞUŢU de pe str. Plantelor din Bucureşti, şi a unui medic psihopat, cu care poetul s-ar fi aflat într-o stare conflictuală permanentă. Într-un moment de criză acută, fiind iritat continuu de poet, acest medic bolnav l-ar fi omorât cu mâinile sale pe poet. Evenimentul ar fi avut loc la scurtă vreme după lovirea poetului cu o piatră de către P. POENARU.
De asemenea, acelaşi interlocutor a susţinut că EMINESCU a fost în realitate bolnav de sifilis, boală de care s-ar fi contaminat în urma contactelor sale sexuale cu Veronica MICLE. Despre aceasta, susţinea aceeaşi persoană, se ştie că, suferind de narcisism şi având un soţ mult mai în vârstă decât ea, ar fi întreţinut, în mod curent relaţii sexuale cu numeroşi militari din garnizoana de Iaşi de la care este posibil să se fi îmbolnăvit ea însăşi. De altfel, precizează persoana în cauză, asumându-şi în mod indirect vina pentru moartea poetului, Veronica MICLE s-a retras, imediat după producerea decesului, la mănăstire, unde s-a sinucis, considerându-se singura vinovată de toate cele întâmplate.
Persoana în cauză susţine că în cercurile intelectuale de la Bucureşti şi Iaşi, pe care le frecventa în mod curent prof. Ioan PAUL, o astfel de interpretare era general acceptată, fapt care, în opinia ei, ar explica de ce nu s-a întreprins nimic pentru elucidarea, dincolo de orice dubiu, a cauzei morţii poetului.
În opinia noastră, există o strânsă legătură între caracterul profund naţional şi patriotic al textelor jurnalistice semnate de EMINESCU în presa vremii, dar şi implicarea sa în susţinerea activităţii unor organizaţii având ca obiectiv lupta naţională şi moartea lui la o vârstă când se afla în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale. EMINESCU a reuşit, se pare, să afecteze foarte grav interesele obscure ale unor cercuri politice şi francmasonice din ţară şi de peste hotare. Nu întâmplător, cred eu, necazurile lui EMINESCU încep din acelaşi fatidic an 1883, când francmasonul P.P: CARP solicita unui alt francmason dar şi demnitar român, respectiv lui Titu MAIORESCU: „Mai potoliţi-l pe EMINESCU”. Nu întâmplător acelaşi Titu MAIORESCU acţionează pentru ştergerea oricăror urme care ar fi permis posterităţii să afle adevărul, înstrăinând o mare parte din documentele şi manuscrisele rămase de la poet . Am certitudinea că toate aceste documente au fost distruse „de facto”, iar orice tentative de descoperire a lor părându-mi-se un gest absolut gratuit, fără vreo şansă de reuşită.
EMINESCU trebuia să moară pentru ca, în primul rând, cercurile politice bucureştene, dar şi monarhul străin aflat în fruntea ţării să îşi poată duce la îndeplinire obligaţiile asumate faţă de cercurile politice şi diplomatice de la Viena şi Berlin, interese care, fiind vădit contrare cauzei naţionale, s-au bucurat de o intensă atenţie critică din partea marelui nostru Poet Naţional.
Este foarte posibil ca în arhivele, din ţară sau străinătate, ale unor loji francmasonice să se descopere în viitor şi alte documente, care vor confirma că moartea, la 15 iunie 1889, a poetului Mihai EMINESCU a fost un act premeditat şi nu efectul agresiunii iresponsabile a unui psihopat, fie el P. POENARU, fie acel doctor, anonim, aşa cum se sugerează în încercarea ascunderii adevărului. Este foarte relevant faptul că la ducerea la îndeplinire a acestei acţiuni criminale sunt implicate mai multe persoane, în afară de Titu MAIORESCU, legate de interesele cercurilor francmasonice ale epocii, inclusiv o serie de „specialişti” din domeniul medical, care i-au aplicat sistematic, dar în mod conştient, injecţii cu mercur, în pofida manifestărilor concrete ale afecţiunii poetului, care ar fi impus un cu totul alt tip de tratament medical.


Castelul de la Ciucea într-o mai exactă prezentare

15 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

În ziarul Mesagerul, din perioada 7-13 iunie 2010, apare, fără nici o semnătură, un articol intitulat Castelul de la Ciucea, locul iubirii şi-al odihnei lui Goga. În ansamblu, textul oferă cititorilor o serie de informaţii referitoare la unul dintre cele mai importante repere ale turismului cultural, nu numai din judeţul Cluj, ci şi din această parte de ţară. Din păcate, şi datorită situaţiei financiare precare a ultimelor ani, Casa Memorială a poetului pătimirii noastre nu mai este vizitată, mai ales în perioada vacanţelor şi cu osebire în sezonul estival, aşa cum a fost ani de-a rândul, de elevi şi studenţi, deşi ar putea să ofere acestora clipe cu totul deosebite, nu doar datorită cadrului natural excepţional în care este amplasată, cât bogăţiei şi diversităţii exponatelor de reală valoare culturală şi spirituală pe care le mai deţine.
Pentru că am petrecut la Ciucea, locul meu de baştină, de altfel, precum şi la castel mulţi ani, ca elev şi student, fiind unul dintre primii ghizi ai Muzeului Memorial de aici, îmi permit să atrag atenţia asupra unor inexactităţi strecurate, cu certitudine din neatenţie, în conţinutul articolului menţionat.
O primă inexactitate se referă la data înfiinţării muzeului. Chiar dacă, nu în forma instituţionalizată cunoscută, complexul memorial de la Ciucea a putut fi vizitat şi a fost vizitat cu foarte mulţi ani înaintea deschiderii oficiale. Deci, în opinia noastră, este inexact să susţinem că muzeul s-ar fi deschis numai la 17 februarie 1967, aşa cum susţine autorul anonim al textului în cauză. În realitate, 17 februarie 1967 este doar data la care Veturia Goga (legatara nu legătura testamentară a poetului) a semnat actul de donaţie al proprietăţii Consiliului Judeţean Cluj, ca o măsură, singura viabilă la acea dată, de salvare a acesteia de la distrugere sau de a încăpea pe mâna unor rude hrăpăreţe, aşa cum încearcă o serie de nechemaţi şi în prezent. În realitate, inaugurarea propriu-zisă a muzeului a avut loc abia în iunie 1967, printr-o ceremonie ce a avut loc pe Lunca Ciucii, cu participarea unor formaţii artistice şi personalităţi ale vieţii cultural-artistice şi publice din acea perioadă. Menţionăm printre altele şi faptul că, până la data inaugurării, avusese loc investirea Veturie ca director al noii instituţii şi inventarierea obiectelor şi bunurilor ce făceau parte din donaţie.
Alte inexactităţi din cuprinsul textului la care ne referim au în vedere datele legate din bisericuţa din lemn, datând din 1975 şi originară din localitatea Gălpâia, judeţul Sălaj. Precizez că biserica nu a fost adusă de poet, ci de văduva acestuia, aducerea bisericii fiind motivată. pe de o parte de ideea de a găzdui aici slujbe de pomenire pentru poet, iar, pe de altă parte, de a fi locul de desfăşurare a slujbelor curente pentru mănăstirea de maici înfiinţată la Ciucea. Pentru că nu se face vorbire despre această mănăstire, simt nevoia să precizez că, sfătuit de episcopii Nicolae IVAN al Clujului şi Nicolae POPOVICI al Oradiei, Octavian Goga a dorit înfiinţarea unei astfel de mănăstiri de călugări intelectuali cu intenţia de a-i încredinţa, după moartea sa şi a soţiei sale, gestionarea întregii proprietăţi şi consituirea unui muzeu care să-i poarte numele. De altfel, există acte şi scrisori, în acest sens, date publicităţii de cunosutul şi preţuitul teolog şi profesor Alexandru MORAR de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
Un alt element care îi scapă autorului articolului, legat de acelaşi obiectiv, este acela că, pentru a putea aduce respectiva biserică din Gălpâia la Ciucea, Vetuia Goga a recurs la sprijinul marelui istoric Nicolae Iorga, care coordona Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi care şi-a dat avizul pentru mutarea bisericii aici. Nu se face vorbire, din păcate, nici despre faptul că, în cadrul complexului memorial de la Ciucea, funcţionaează şi în prezent o mănăstire de maici, care continuă tradiţia mai vechii mănăstiri ortodoxe de la Ciucea, înfiinţată în perioada 1945-1946, ca urmare a dispoziţiilor date de comisarii sovietici şi de trupele ruseşti de ocupaţie. Între altele, numărul mare de covoare aflate încă în uz la muzeu a fost realizat aici de vieţuitoarele din cadrul primei mănăstiri de călugăriţe.
În ciuda opoziţiei unor persoane, cu intervenţia fostului paroh ortodox din Ciucea, regretatul Vasile LĂPUŞTE, şi cu binecuvântarea mitropolitului de luminoasă amintire, academicianul Antonie Plămădeală, am reuşit, la începutul anilor ’90, reînfiinţarea sfântului locaş pentru că aveam şi eu în vedere încercarea de a se încredinţa într-un viitor oarecare, aşa cum a dorit poetul însuşi gestionarea bunurilor de la Ciucea lăcaşului mănăstiresc, fiind convins că, în felul acesta, se va asigura păstrarea şi valorificarea cum se cuvine a valorilor patrimoniale şi cultural-spirituale rămase în urma poetului şi a soţiei sale.
În ceea ce priveşte achiziţionarea proprietăţii din Ciucea de la văduva poetului ADY Endre, trebuie subliniat că această decizie a fost luată de poet având în vedere starea materială, mai mult decât critică a văduvei, tentativele ei de a-şi reface viaţa la Budapesta, fie alături de scriitorul Babits Mihály, fie – aşa cum cum s-a întâmplat în realiate – , până la urmă, cu pictorul Ödön Márffi.
Este adevărat că poetul maghiar a locuit în casa, numită azi Casa Ady, vreme de mai puţin de doi ani, între 1915-1917, după ce avusese loc căsătoria sa cu Bertha BONCZA, fata unui anonim avocat şi politician al locului.
Din păcate, ravagiile războiului şi dezinteresul Berthei BONCZA au făcut ca la Ciucea să nu mai rămână absolut nimic din ceea ce a aparţinut sau a fost folosit de poet şi soţia lui. Cu toate acestea, an de an, şi în prezent – din păcate – au loc o serie de manifestări de tip extremist din partea unor vizitatori proveniţi din Ungaria sau din alte zone ale Europei şi care ţin cu habotnicie să lase în urma lor semnele primitivismului lor cultural şi intelectual. Facem cuvenita precizare că absolut toate bunurile cuprinse în prezent în fondul excepţional al muzeului au aparţinut poetului şi soţiei acestuia, fiind achiziţionate atât din ţară, cât şi de peste hotare sau fiind rezultatul unor cadouri primite de poet de la diverse personalităţi străine. Amintim în acest sens, obiectele de bronz de la Pompei, care i-au fost dăruite omului politic Octavian Goga de către ducele Mussolini. Acestea nu sunt singurele, însă.
Este demn şi necesar să subliniem că, în pofida încercărilor şi presiunilor făcute de-a lungul timpului asupra ei, Veturia Goga a păstrat cu sfinţenie cele mai multe bunuri ce aparţinuse familiei Goga, pe care le-a donat absolut din proprie iniţativă şi nu la presiuni, aşa cum mincinos se afirmă de către persoane interesate să intre în posesia lor sub pretenţia unor îndepărtate raporturi de rudenie cu ea, nu cu poetul, statului român care se angajase să înfiinţeze şi să asigure funcţionarea unui Muzeu Memorial Octavian Goga, angajament îndeplinit întocmai şi susţinut, an de an, prin alocarea de fonduri considerabile de la bugetul de stat, care asigură păstrarea şi conservarea patrimoniului cultural de aici, inclusiv salariile personalului angajat.
Ar fi de dorit ca, prin personal de specialitate, profesionist, să se demareze, la nivel naţional, un program de promovare şi mai hotărâtă, mai agresivă, cum se spune, a acestui obiectiv turistic de importanţă culturală şi spirituală deosebită, unul dintre cele mai reprezentative branduri ale turismului cultural din această parte de ţară. Avem în vedere, în acest sens, o mai inteligentă şi agresivă campanie publicitară, în presa scrisă şi audio vizuală, ca şi prin realizarea şi publicarea de lucrări, albume, ghiduri etc., în limbi de circulaţie internaţională, dar şi prin reeditarea întregii opere literare şi jurnalistice a celui – pe drept numit – poet al pătimirii noastre şi preţuit atât pe plan naţional, cât şi internaţional pentru valoarea estetică excepţională a operei literare şi beletristice pe care ne-a lăsat-o.


Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu

16 Aprilie 2010

dr. Dan BRUDAŞCU

A apărut, recent, la Editura CARPATICA, din iniţiativa doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, ediţia a II-a a studiului Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu al regretatului scriitor şi om de cultură Artur Silvestri.
Prima ediţie a lucrării a apărut în anul 1987 şi urmărea invitarea criticii timpului la reconsiderarea personalităţii şi operei unuia dintre cei mai controversaţi scriitori români ai secolului XX, Zaharia Stancu, renunţând la formule obediente factorului politic şi ideologic al momentului respectiv. Structurată pe 10 capitole, lucrarea urmăreşte câteva din elementele ce definesc arta poetică şi doctrina literară a lui Zaharia Stancu.
Ceea ce îl deosebeşte categoric pe Artur Silvestri de alţi exegeţi ai operei lui Zaharia Stancu este, în primul rând, lipsa oricărei patimi, ca şi refuzul subordonării scrisului său vreunui comandament doctrinar sau ideologic. Cu răbdarea cercetătorului plin de har, Artur Silvestri se apropie de creaţia lirică a lui Zaharia Stancu fără nici un fel de inhibiţii, dar şi fără vreo idee preconcepută, pentru că scopul fundamental al demersului său exegetic îl reprezintă decodarea sensului operei şi nu punerea la zid, eventual, a omului, datorită păcatelor sale şi compromisurilor făcute cu lumea prin care a trăit.
Încă din primele capitole ale studiului, Artur Silvestri ţine să facă unele precizări definitorii. În primul rând el ne atrage atenţia asupra faptului că, examinată în raport cu romanul, de unde îi vine autorului notorietatea, poezia lui Zaharia Stancu este nu mai puţin însemnată şi, păstrând proporţiile inerente, când se compară materii diferite, arată şi subiectul raportului cantitativ dimensional, comparabil.
Aşa cum sublinia, încă de la apariţia primei ediţii a lucrării, distinsul cărturar şi ierarh de luminoasă amintire, acad. dr. Antonie Plămădeală, „autorul reuşeşte o exegeză în jurul celui de-al doilea cuvânt din titlu şi deschide cititorului perspective care îl îndeamnă, ba chiar îl obligă să ia poeziile de la capăt şi să-şi controleze ceea ce a simţit în timpul primei lecturi, prin cheia oferită de Artur Silvestri. E o „cheie de aur”!”
Şi regretatul scriitor şi poet Dumitru Bălăeţ observa, tot în 1987, că, în lucrarea lui Artur Silvestri: „Demonstraţia e riguroasă. Textul critic e pretutindeni în corespondenţă directă cu citatul semnificativ, adâncind mereu perspectivele.”
Artur Silvestri este, iar lucrarea de faţă o demonstrează cât se poate de convingător, unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai operei poetice a lui Zaharia Stancu. Cea de-a doua ediţie a studiului său este mai mult decât binevenită şi responsabilizează critica românească postdecembristă, obligând-o la o reanaliză pertinentă a întregii creaţii literare a lui Zaharia Stancu, cu predilecţie a celei poetice, mai puţin afectată de pendulaţiile politico-ideologice avute în viaţă de scriitorul respectiv.
Spun aceasta pentru că foarte puţină lume o ştie şi o afirmă (din păcate, Artur Silvestri n-a cunoscut sau nu a precizat (din motivemie necunoscute) acest fapt) că, la începuturile sale literare şi publicistice Zaharia Stancu a publicat frecvent în revista „ŢARA NOASTRĂ”, publicaţie fondată de Octavian Goga şi cu o evoluţie treptată spre dreapta eşichierului politic românesc interbelic. Sub acest aspect, Zaharia Stancu a fost coleg cu Eugen Jebeleanu, un alt nume al literaturii române, care, după 1944, va trece, cu arme şi bagaje, în tabăra scriitorilor de stânga, contestându-şi, astfel, propriile convingeri literare şi doctrinare de început.
Aş dori să mai adaug un alt element extrem de elocvent şi anume că, în perioada interbelică, Zaharia Stancu a beneficiat, lună de lună, pentru o lungă perioadă de timp, de sprijinul financiar consistent din partea lui Octavian Goga. Mai târziu, atunci când, drept răsplată pentru serviciile imense aduse de el regimului comunist, a devenit preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, solicitat în mod expres de văduva poetului, s-a abţinut de a acorda vreun sprijin în vederea scoaterii de la index a creaţiei literare a fostului său susţinător şi binefăcător.
Studiul Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu a lui Artur Silvestri, chiar dacă nu-şi propune şi nu urmăreşte să elimine acuzaţiile (eventuale ce ar mai putea fi) aduse lui Stancu, mai ales cea de poet proletcultist, reuşeşte, totuşi, să ne dezvăluie o personalitate mult mai puternică, care – dincolo de păcatele politice şi ideologice ce-i sunt imputabile – prin creaţia sa lirică, cea de romancier, dar şi de jurnalist, înscrie o pagină însemnată în istoria literaturii române a primei jumătăţi de veac XX, pe care, oricât s-ar sforţa noii comisari postdecembrişti ai culturii române, nu-l vor putea elimina complet din literatura şi cultura acestei ţări.


COMUNICAT – Casa Municipală de Cultură

15 Aprilie 2010

Vineri, 16 aprilie a.c., cu începere de la ora 18.00, în sala „Prof. Crişan MIRCIOIU” a Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca, va avea loc întâlnirea cu scriitorul Walter GHIDIBACA, autorul romanului „Totul e bine când se termină prost”. Cartea va fi prezentată de editorul Vasile George DÂNCU şi prof. Adrian COROJAN. În continuare, autorul va răspunde întrebărilor participanţilor şi va face interesante şi inedite dezvăluiri legate de laboratorul său de creaţie.

Luni, 19 aprilie a.c., cu începere de la ora 17.00, în aceeaşi locaţie, Casa de cultură a municipiului, în parteneriat cu revista „Cetatea Culturală”, îi invită pe iubitorii de literatură şi poezie clujeni la un moment de evocare şi comemorare a „poetului pătimirii noastre”. În deschidere, dr. Dan BRUDAŞCU va prezenta expunerea: „Octavian GOGA – paria al exegeticii literare postdecembriste?”. Va urma un moment poetic susţinut de membri ai trupei „Arca lui Noe” şi un moment muzical în interpretarea elevilor:
Maria URIAN – pian,
NAGY Berta – blockflötte
Ligia DUNCAN – vioară
Cezar CÂMPEAN – chitară.

Organizatorii îi invită pe toţi iubitorii de literatură, poezie , respectiv muzică, din Cluj-Napoca să ne onoreze cu prezenţa lor la cele două manifestări.

Manager (director general),
Dr. Dan BRUDAŞCU


Demontarea unor mituri

13 Aprilie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Recent, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, cunoscutul ziarist şi prozator Viorel CACOVEANU a tipărit romanul „Învinşii”, carte cu totul singulară în peisajul prozei româneşti a ultimelor decenii.
Cartea diferă de alte romane şi datorită caracterului său documentar, autorul propunându-şi să abordeze, tema dintr-o altă perspectivă, deşi romanescă, totuşi lipsită de edulcorări sau abordări siropoase, ceea ce o menţine, de la prima la ultima sa pagină, tot timpul, în atenţia cititorului.
Autorul, deşi nu este un om al locului, doreşte să prezinte, de o manieră mai exactă, obiectivă şi precisă, celebrul „caz Şuşmann”. În ultimii aproximativ 35 de ani, subiectul a mai atras atenţia şi altor autori, fie parţial, fie complet. Astfel, Constantin CUBLEŞAN, în vol. I al romanului „Un anotimp pentru fiecare. Sezonul crinilor roşii”, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1985, evocă impactul avut în zonă de cazul Şuşmann, cu trimitere directă la suferinţele în propria sa familie. Detalii interesante şi inedite cuprinde şi monografia „Poieni. Spaţiu, istorie şi spiritualitate”, volum apărut, în 2003, la Casa Cărţii de Ştiinţă şi avându-i ca autori pe Nicolae ŞTEIU şi Gheorghe NEGRU.
Cea mai tulburătoare mărturie despre ceea ce a însemnat cazul Şuşmann pentru locuitorii zonei Răchiţele, poate fi găsită, însă, în volumul „Cazul Şuşmann în judecata răchiţenilor”, avându-i ca şi coordonatori pe Teofil RĂCHIŢEANU şi preotul Teodor BOC, volum apărut la Casa de Editură Napoca, în 2005.
Credem că VIOREL CACOVEANU a cunoscut toate aceste lucrări, care l-au ajutat să refacă în mod veridic şi credibil atmosfera terifiantă din perioada descrisă.
Îmi aduc aminte că, la apariţia volumului semnat de Teofil RĂCHIŢEANU şi Teodor BOC, o serie de anonimi au sărit rapid la gâtul poetului Răchiţeanu, acuzându-l că a încercat să mistifice adevărul şi să aducă atingere memoriei celui pe care ei l-au considerat un erou. Abordarea lui VIOREL CACOVEANU este mult mai curajoasă, pentru că el, nefiind înregimentat în sau tributar faţă de vreo orientare politică, ideologică sau doctrinară, îşi propune şi reuşeşte să arate lucrurile în adevărata lor lumină, scoţând la iveală nu fapte eroice, ci crime odioase săvârşite, la comanda şi din iniţiativa directă a lui Şuşmann de cei care l-au urmat în demersul său.
VIOREL CACOVEANU este necruţător, ca un chirurg, care deşi ştie că operaţia pe care urmează să o facă poate fi extrem de dureroasă, dar, convins de justeţea actului său, operează cu sânge rece, nelăsându-se influenţat de nici un context. Aceasta şi pentru că VIOREL CACOVEANU are un singur obiectiv, ca om şi scriitor: slujirea adevărului, indiferent cât de crud sau deranjant ar fi el, inclusiv pentru memoria celui considerat până de curând un adevărat erou.
Spre deosebire de formulele vădit aservite unor interese doctrinare şi ideologice folosite până acum pentru prezentarea acestui caz, Viorel CACOVEANU vrea să îi ajute pe contemporanii şi urmaşii săi să înţeleagă şi contextul şi factorii interni sau externi ce au contribuit la declanşarea unor astfel de situaţii dramatice. Chiar dacă nu o declară în mod explicit, Viorel CACOVEANU face vinovată de suferinţele şi dramele trăite de grupul Şuşmann şi de alte grupuri similare din întreaga ţară, inclusiv propaganda americană şi cei care s-au aflat în spatele ei, care au înşelat speranţele a milioane de români angajaţi cu trup şi suflet în stoparea procesului comunizării ţării, dar care, cu mult sânge rece şi cinism, i-au abandonat, deşi ştiau că toţi aceştia se află într-o situaţie fără ieşire, urmând fie să-şi piardă viaţa, fie să cunoască calvarul gulagului comunist. În acelaşi timp, însă, într-un fel foarte singular, Viorel CACOVEANU arată că multe dintre dramele trăite de români în perioada respectivă s-au datorat faptului că în organismele represive ale regimului comunist s-au aflat foarte mulţi reprezentanţi ai unor minorităţi etnice, mulţi dintre ei nefiind în stare a vorbi clar şi coerent limba oficială de stat. Evident, subliniază autorul, că pentru aceştia erau mult mai importantă obţinerea stabilităţii şi liniştii pentru stăpânii lor de la Moscova, decât să apere interesele acestui popor, hotărât să se opună, sub orice formă, inclusiv cea armată, exceselor şi politicii destructive ale noului regim, dar şi abuzurilor şi crimelor săvârşite de reprezentanţii lui. Se găsesc în romanul „Învinşii” al lui Viorel CACOVEANU şi unii reprezentanţi de etnie română în organismele de partid şi securitate, faţă de care încearcă o înţelegere şi chiar scuză, considerându-i, pe nedrept, în opinia mea, mai degrabă victime ale sistemului în care funcţionau decât autori ai unor iniţiative punitive şi absurde la adresa ţăranilor revoltaţi din zona Răchiţele.
Spuneam anterior că avem de-a face cu un roman atipic, pentru că, în cea mai mare parte a sa, eroii şi faptele prezentate nu sunt rodul imaginaţiei scriitorului, ci sunt detectabile în plan real sau în documentele oficiale rămase în arhive şi colecţii. Viorel CACOVEANU reface, cu o minuţie de fin şi abil artizan, întregul parcurs al activităţii grupului Şuşmann, arătând, cu o precizie mai degrabă de cercetător, decât de scriitor, fiecare moment din desfăşurarea evenimentelor. El surprinde cu fineţea scriitorului rafinat nuanţele care contribuie la prezentarea atmosferei complexe şi dramatice, atât din Răchiţele, cât şi din interiorul grupului Şuşmann. Deşi ştim cu precizie că toţi membrii acestui grup sunt persoane reale, care au trăit la Răchiţele şi zona Apusenilor, avem impresia că unele din faptele prezentate, datorită bestialităţii lor greu de acceptat, ar fi doar rodul unei fantezii extraordinar de bogate. Autorul urmăreşte, parcă cu un obiectiv cinematografic, fiecare clipă şi ne poartă într-o suită firească, printr-o abilă schimbare de planuri, prin toată această poveste plină de dramatism şi cu un tragism aproape antic.
Spre deosebire de toţi cei care au văzut exclusiv componenta eroică a lui Şuşmann şi a grupului său (componentă pe care noi nu o contestăm) Viorel CACOVEANU vorbeşte, însă, şi de naivitatea şi de credulitatea, dar şi de crimele cu sânge rece dispuse de Şuşmann, atât împotriva propriilor lui colaboratori, cât şi a unora dintre consătenii lui.
Dincolo de eroismul incontestabil al demersului grupului condus de Şuşmann de a se opune comunizării ţării şi transformării ei într-o provincie a Imperiului Sovietic, rămân, însă, şi crimele odioase şi gratuite pe care acesta le-a săvârşit şi care impun o reconsiderare obiectivă şi nesentimentală a acestui eveniment pentru a nu face posibilă apariţia unor falşi eroi, cu mâinile pătate de sângele unor oameni nevinovaţi. Pentru că autorul are curajul să afirme: „La drept vorbind, adevărata rezistenţă au făcut-o ţăranii nevinovaţi din Răchiţele, prinşi între două fronturi – al fugarilor şi al statului democratic – devenind eroi ai acelor vremuri de tristă amintire”.
Tot el mai conchide, tot cu multă şi vizibilă amărăciune, că: „atunci, în anii ‚50, nimeni n-a câştigat nimic, nici fraţii, nici securiştii. A fost un război între învinşi, fără învingători. Omenirea câştigă mereu bogăţii, dar pierde întotdeauna pacea”.
Considerăm că noua carte a lui Viorel CACOVEANU este una excepţională, care este utilă de citit atât ca roman de ficţiune, cât şi ca document relevant al anilor 50 ai dramaticului secol XX. Credem cu convingere că, orice cercetător care se va apleca în viitor asupra acestei perioade, nu poate evita lectura acestei cărţi, dacă doreşte o înţelegere obiectivă şi realistă a evenimentelor ce au marcat-o.