Scrisoare din Slovenia

6 Aprilie 2011

Dan Brudaşcu – o voce responsabilă a timpului său

22 Martie 2011

Născut la 26 martie 1951, în localitatea Ciucea, jud.Cluj, Dan Brudaşcu este, la cei 60 de ani împliniţi în această lună, una din marile personalităţi ale Clujului. Polivalent, omul de cultură clujean este un excelent traducător şi istoric literar, dar şi unul din cei mai activi publicişti ai momentului. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj (secţia engleză- română) în 1974 şi deţine un strălucit doctorat în ştiinţe filologice cu o teză dedicată lui Octavian Goga (Goga şi criticii săi, 2008). A făcut studii postuniversitare de marketing şi management internaţional, studii postuniversitare de comerţ exterior, a urmat cursuri de specializare în Marea Britanie şi Danemarca. A călătorit mult şi cu folos, în diverse ţări şi continente, stabilind trainice legături spirituale cu diverse culturi. A practicat diverse profesii, acumulând expertiză în domenii dintre cele mai variate. A fost, pe rând, muzeograf, realizator Radio-TV, ziarist, director studio TV, director de editură, director în cadrul Primăriei muncipiului Cluj-Napoca, cadru universitar, profesor onorific al Universităţii Districtului Columbia( SUA), deputat. Actualmente este directorul Casei Municipale de Cultură din Cluj-Napoca reuşind, de când deţine această funcţie, să dinamizeze activitatea instituţiei, în ciuda bugetului ei precar şi a salariilor modeste ale colaboratorilor săi. Nu în ultimul rând, Dan Brudaşcu este profesor universitar la Universitatea „Avram Iancu” din Cluj-Napoca, fiind, fără îndoială, unul din dascălii de vocaţie ai acestei cetăţi universitare, dovedindu-se un desăvârşit pedagog şi un om care are vocaţia apropierii de oameni, de tânăra generaţie.
Fiind dotat cu o fabuloasă putere de muncă, a publicat peste 3.000 articole, eseuri, recenzii, reportaje, note de lectură, traduceri, interviuri etc. în publicaţii din ţară precum şi din SUA, Marea Britanie, Canada, Coreea de Sud, Croaţia, Serbia, Ungaria, Israel etc. A publicat peste 90 de cărţi din cele mai diverse domeniii: traduceri, eseuri, istorie şi critică literară, cursuri universitare, dicţionare, antologii, ediţii îngrijite. De aceea e foarte dificil să analizezi în câteva rânduri personalitatea complexă a lui Dan Brudaşcu, cu nenumărate faţete, cu mii şi mii de pagini scrise şi risipite prin diverse publicaţii şi volume, unele colective. Toate aceste contribuţii dovedesc o implicare profundă şi responsabilă în viaţa culturală, socială şi politică a ţării. După modelul autorului care i-a marcat profund întreaga activitate, Octavian Goga, Dan Brudaşcu asigură scrisului o vie implicare morală şi politică. Verticalitatea atitudinii, patosul temperat, cultul adevărului rostit fără menajamente, dar şi un anume demon al polemicii au fost întotdeauna pilonii de bază ai scrisului şi atitudinilor sale. Poate de aceea, scrisul şi activitatea lui Dan Brudaşcu i-au adus nu numai numeroşi admiratori, ci şi suficienţi adversari, mai ales din zona politică, un domeniu în care caracterul (iar Dan Brudaşcu este un om de caracter) e, de cele mai multe ori, un handicap. O carte recentă a sa, Atitudine şi nelinişti, ce conţine articole de istorie literară, dar şi luări de poziţie în chestiuni de importanţă civică, politică şi naţională, e una din cărtile definitorii pentru acest autor ce dovedeşte nu numai o vastă erudiţie, cu informaţii din varii domenii, ci şi o vie conştiinţă, o fecundă nelinişte, o activă atitudine în problemele de interes naţional.Spre deosebire de atâţia şi atâţia scriitori care văd în arta scrisului o pură delectare, o artă subtilă, lipsită de implicare socială, Dan Brudaşcu vede în scris o posibilitate de a dialoga cu semenii, de a deştepta conştiinţe şi de a mişca energii. Postura poetului care se refugiază într-un protector turn de fildeş este total străină acestui autor, după cum mărturiseşte în una din confesiunile sale:„Căci, prin cunoaştere şi dialog, se poate ajunge la cooperare şi colaborare. Se poate ajunge la aplanarea neînţelegerilor şi conflictelor. Intelectualul, scriitorul, indiferent unde trăieşte pe glob, are şi acest rol. Dar şi datorie. Pentru că acolo unde nu este dialog, unde muzele tac, vorbesc tunurile sau săbiile, iar mai nou bombele şi rachetele devastatoare. Eu sunt destul de conştient şi de limitele posibilităţilor de afirmare ale scriitorului în lumea de azi. Dar nu cred că asta trebuie să îl determine să se închidă în turnul lui de ivoriu, să contemple, dispreţuitor, evenimentele, să rămână indiferent la neajunsurile şi greutăţile traiului de zi cu zi. Pentru că dacă nu scrie şi acţionează pentru oameni, dacă se doreşte un guru, admirat şi adulat de un grup restrâns, scriitorul pierde o şansa majoră – aceea de a fi o voce responsabilă a timpului său”.Nu există o problemă de interes naţional, din ultimele decenii, care să nu fi atras interesul publicistului şi omului politic Dan Brudaşcu. În ciuda unei campanii de denigare şi de atacuri suburbane instrumentate împotriva sa, omul politic s-a ţinut mereu de partea adevărului şi a interesului naţional. Să amintim doar luările sale de poziţie în cazul exploatării minereurilor de la Roşia Montană, caz în care nu s-a mulţumit doar să scrie articole, ci s-a adresat cu întrebări la o serie de oameni politici şi la reprezentanţi ai economiei naţionale. Scriitorul şi omul politic atacă în termeni energici acest „proiect otrăvit”, denunţând, fără menajamente, „agresivitatea dubioasă” şi publicitatea deşănţată, deloc dezinteresată, ce se face în favoarea unui proiect ce ameninţă viitorul unei regiuni şi existenţa mai multor generaţii. El nu se mulţumeşte să facă doar polemică gratuită, ci arată, hotărât, spre cei responsabili, capabili să pună capăt acestui scandalos proiect.
Nu mai puţin energic este Dan Brudaşcu atunci când discută relaţiile culturale şi politice cu Ungaria, problematică pe care o dezbate şi în lucrarea intitulată Pagini ungare (2002, 2009). Raporturile dintre români şi maghiari sunt dezbătute cu o generoasă capacitate de a înţelege şi de a explica problemele litigioase dintre cele două popoare. Criticul acordă spaţii largi, admirative marelui poet Ady Endre, analizează cu acribie ştiinţifică şi obiectivitate raporturile dintre poezia eminesciană şi cea a unor poeţi maghiari. Altădată, analizează situaţia minorităţii româneşti din Ungaria, în capitolul Românii din Ungaria, folosind o mare diversitate de informaţii, în care erudiţia face casă bună cu o deplină obiectivitate. La fel procedează atunci când consacră un capitol prelaţilor şi cărturarilor români dintre secolele al XII-lea şi al XVI-lea, subliniind rolul nobilimii de origine română în statul maghiar, pe plan politic, militar, administrativ sau religios. Latura ştiinţifică a preocupărilor sale nu-l împiedică să adreseze scrisori deschise lui José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, lui Füzes Oszkár, ambasadorul Republicii Ungare la Bucureşti şi lui Lászlo Solyom, fostul preşedinte al Republicii Ungare, prin care scriitorul clujean denunţă energic abuzurile şi sfidările autorităţilor de la Budapesta la adresa statului român, sfidări care continuă şi în zilele noastre.
O parte însemnată a scrisului lui Dan Brudaşcu este cel din domeniul traducerilor. A tradus şi publicat, prin diverse reviste, dar şi în antologii, peste 800 de poeţi din întreaga lume. Şi-a început activitatea de traducător încă din timpul când era elev la Liceul „Ady-Şincai” din Cluj, când publica traduceri şi poezie originală în revista A.B.C. a liceului. Munca traducătorului, subliniază Dan Brudaşcu, nu este una mecanică. El nu „traduce doar cuvinte, ci, mai ales, trăiri, sentimente, fapte de suflet, concepţii despre viaţa şi relatiile interumane, dovezi ale istoriei, culturii si spiritualitătii unui popor. El, conştient sau nu, se pune în slujba a cel puţin două popoare pe care, prin munca sa, încearcă să le apropie, să le facă să se înţeleagă reciproc şi, implicit, să se respecte mai mult”. Traducerile sale din limba română în limba engleză, dar şi antologiile sale (realizate în colaborare) în limbi mai exotice cum ar fi coreeana, i-au creat lui Dan Brudaşcu faima unui veritabil ambasador al culturii noastre în lume. În ultima vreme, poetul clujean a iniţiat o vastă activitate de transpunere în limba engleză a unor poeţi contemporani.
Nu în ultimul rând, trebuie amintită pasiunea sa statornică pentru istoria literaturii, domeniu în care s-a afirmat mai ales ca un excelent cercetător al vieţii şi operei lui Octavian Goga. Fără nici o îndoială, el este cel mai competent expert în acest domeniu. Dar şi alţi autori, cum ar fi Eminescu, s-au bucurat de interesul său, iar contribuţiile sale nu sunt deloc neglijabile. Pasiunea sa pentru istorie l-a transfomat în autor al unor cărţi unice în cultura noastră, cum ar fi cea dedicată relaţiilor lui Octavian Goga cu francmasoneria, traducerea unei Scurte istorii a Coreei în româneşte sau o vastă, originală lucrare dedicată Iranului, De la imperiul elamit la revoluţia islamică (2009). Să amintim, doar în paranteză, că tot Domnia sa a înfiinţat şi a condus, ani la rând, o excelentă publicaţie, Cetatea culturală, pe care câţiva semidocţi rătăciţi în politica locală au reuşit, în cele din urmă, să o desfiinţeze, în ciuda rolului ei benefic jucat în cultura clujeană şi naţională. Sunt doar o mică parte din preocupările acestui savant neliniştit şi mereu curios, ale unui scriitor de mare talent şi de vastă erudiţie. La cei 60 de ani ai săi, Dan Brudaşcu are neîndoielnic tolba plină. Îi urăm ilustrului nostru concetăţean o viaţă lungă şi energia de a-şi duce până la capăt toate proiectele.
Ion CRISTOFOR


Bilanţ la 60 de ani – volum aniversar

25 Februarie 2011

Dan Brudaşcu: bilanţ la 60 de ani – volum aniversar.pdf

Puteţi citi acest volum numai cu Adobe Reader. Dacă nu aveţi instalat programul pe calculator, daţi click aici pentru instalare.

Cuprinsul volumului:

Introducere

Capitolul 1. Repere biografice
1.1. Activitatea ştiinţifică desfăşurată
1.2. Colaborări la reviste, posturi de radio şi TV
1.3. Colaborări la volume colective
1.4. Opera tiparită
1.5. Ediţii îngrijite
1.6. Traduceri din opera originală în alte limbi
1.7. Traduceri din literatura universală, în volum
1.7.1. Traduceri din poezia universală
1.7.2. Traduceri de proză
1.7.3. Alte traduceri
1.8. Premii literare, diplome, alte distincţii
1.9. Alte informaţii şi date

Capitolul 2. Implicare politică şi civică
2.1 Activitatea parlamentară

Capitolul 3. Munca de traducere
3.1. Din literatura universală
3.2. Din literatura română

Capitolul 4. Dan BRUDAŞCU – Editor, eseist, îngrijitor de ediţii
4.1. Octavian GOGA şi Francmasoneria
4.2. GOGA şi criticii săi
4.3. Degetele timpului

Capitolul 5. Dan BRUDAŞCU – ziarist

Anexe

Repere bibliografice şi referinţe critice
6.1. Carte. Autor şi editor
6.2. Referinţe critice din periodice
6.3. Critici. Recenzii. Discuţii. Analize
6.3.1 Politică
6.3.2 Partide şi mişcări politice
6.3.3. Drept. Legislaţie. Jurisprudenţă
6.3.4. Administraţie publică
6.4. Dialoguri filosofice sau discursive. Conversaţii pe diferite teme
6.5. Critică literară. Recenzie. Istorie literară

Referinţe critice

Concluzii

Bibliografie


Cacealmaua Curţii Constituţionale

29 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

O mare parte a mass-media de pe Dâmboviţa a pus, cu uimitoare naivitate, botul la decizia recentă a Curţii Constituţionale pe marginea celor două legi faţă de care actualul Guvern şi-a asumat răspunderea, fiind conştient c[ altfel i-ar fi fost imposibil să le treacă prin Parlament, date fiind şi derapajele semnalate în rândurile parlamentarilor propriului partid. Foarte puţini sunt cei care au sesizat şmecheria la care s-a recurs şi, anume, de pasare către Curtea Constituţională a obligaţiei găsirii unei soluţii, în speranţa că, în felul acesta, şi populaţia, adică cei obligaţi să materializeze prevederile actualului guvern, va tolera şi accepta soluţiile găsite. Unde mai pui că, prin această formă duplicitară, în care Curtea Constituţională a considerat că trebuie să se manifeste, au fost eliminate şi o parte din acuzaţiile cu privire la mult trâmbiţata obedienţă a acestei instituţii faţă de chiriaşul de la Cotroceni.
În opinia noastră, lucrurile stau cu totul altfel. În ideea de a li se permite magistraţilor de la Curtea Constituţională, dar şi de la celelalte instanţe să-şi păstreze nealterate pensiile şi celelalte privilegii de care beneficiază, ca o adevărată castă intangibilă, atât preşedintele, cât şi Guvernul au primit un sprijin nesperat după ce constataseră, se pare, că soluţiile lor anterioare, de a impune exclusiv tăierea pensiilor şi salariilor bugetarilor erau departe de a asigura reducerea deficitului bugetar în limitele impuse de către F.M.I [1].
Ca să stârnească şi mai mult reacţiile publicului şi, implicit, ale mass-media, s-a ajuns la această „găselniţă” de anulare a prevederilor reducerii pensiilor în ideea de a face posibilă recurgerea la o variantă şi mai dură, respectiv, aceea de majorare a TVA şi a altor taxe şi impozite. După opinia mea, în spatele acestui joc abil se află preşedintele Traian Băsescu, acelaşi de fapt care este şi autorul nefericitei idei de condamnare la sărăcie şi dispariţie a milioane de români. Se pare că, preşedintele n-a fost pregătit să sacrifice, din punct de vedere a imaginii, Curtea Constituţională în noua ei structură, obligând-o să voteze după interesul şi bunul plac al actualei puteri. Probabil că, şeful statului a sesizat că, în perioada care urmează, vor exista momente mult mai dure la nivelul confruntării politice, care vor impune intervenţia decisivă a Curţii Constituţionale, eventual, chiar pentru a-i salva propriul scaun. Ori, dacă această instituţie s-ar fi compromis acum, printr-o decizie discutabilă, ea ar fi fost discreditată şi necredibilă atunci când ar fi avut de soluţionat un caz mult mai complex şi chiar mult mai vital pentru liniştea şi siguranţa actualei puteri.
În realitate, prin decizia luată, membrii Curţii Constituţionale au dovedit totală obedienţă faţă de Cotroceni.
Ceea ce nici unul dintre reprezentanţii mass-media sau comentatorii politici şi economici, atât de implicaţi în susţinerea şi orchestrarea actualei dispute cu Puterea pe tema reducerii de venituri, o reprezintă situaţia reducerii cu 25% a veniturilor bugetarilor. Cu o comoditate ce-mi stârneşte mila şi compasiunea, majoritatea reprezentanţilor mass-media s-au mulţumit să deplângă reducerea nivelului de trai al bugetarilor în prezent, fără să sesizeze sau să se intereseze de faptul, la fel de grav, că o astfel de reducere va afecta şi nivelul pensiilor actualilor salariaţi. Asta pentru că, pe perioada cât va fi în vigoare această reducere, contribuţia lor la fondul de pensii scade, fapt ce va duce şi la scăderea, tot cu 25% a valorii punctului de pensie ce va fi luat în calcul la stabilirea cuantumului pensiei la împlinirea vârstei legale de pensionare.
Constat aceeaşi indiferenţă, sau poate doar incompetenţă, şi la nivelul liderilor de sindicat [2], mai ales al celor care, la orice oră din zi şi din noapte, ne agresează cu formulările lor agramate pe toate posturile de radio şi televiziune.

Note:
1 Tind să cred că, în realitate contabili de la Ministerul de Finanţe, în frunte cu cel ce s-a autodefinit ca „plezirist”, au indus în eroare pe primul ministru, oferindu-le tuturor informaţii defectuoase în legătură cu posibilitatea înscrierii în parametrii impuşi de FMI doar prin reducerea pensiilor şi salariilor bugetarilor. Ca să nu oblige executivul să-şi recunoască eroarea, ceea ce ar fi afectat şi mai mult credibilitatea sa, s-a impus Curţii Constituţionale adoptarea unei decizii „imparţiale”. De aici şi nevoia amânării luării deciziei finale, până ce consilierii de la Cotrocenişti au conceput un scenariu acoperitor şi fără daune la capitolul imagine pentru nici una din părţi.
2 Având în vedere averile uriaşe pe care cei mai mulţi le-au obţinut, e firesc să nu-i mai intereseze pensiile actualilor lor membri de sindicat: ei şi generaţii de aici înainte sunt la adăpost, sub aspect pecuniar, pe zeci de ani. Halal sindicate şi onestitate la liderii noştri de sindicat! Nu s-a observat, de asemenea, cum au fost cumpăraţi liderii unor centrale sindicale, prin scutirea de la aplicarea reducerii de 25% la salarii pe considerentul că în respectivele domenii de activitate s-ar fi operat reduceri de personal. E o trădare care va fi folosită din plin pe viitor de guvernanţi, inclusiv pentru a scăpa de unii lideri de sindicat guralivi şi corupţi, care au cedat acestui şantaj.


Ce ascunde proiectul Roşia Montană?

24 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Asistăm de aproape un deceniu la o acţiune agresivă şi insistentă, cum rar mi-a fost dat să aflu, vizând exploatarea (a se citi epuizarea completă) a resurselor aurifere şi argintifere, pe care le mai deţine România în acest moment în zona Roşiei Montana. Din câte cunosc, încrâncenarea unor locuitori din zonă, dar şi a surprinzător de multe ONG-uri, nu ţine doar de salvarea acestor resurse de metale preţioase (la care trebuie adăugate şi alte cantităţi impresionante de metale rare, care ar spori de zeci de ori profitul final declarat de către pretinsul investitor străin), ci în primul rând pentru evitarea transformării întregii zone a Carpaţilor Apuseni într-o zonă selenară, ca urmare a modului criminal în care se urmăreşte folosirea în cantităţi nepermise a unor substanţe chimice (în special cianuri, interzise peste tot în lumea civilizată), care riscă să otrăvească aerul, apa şi întregul mediu ambiant.
Pe când eram deputat de Cluj, am asistat la o dezbatere organizată la Cluj-Napoca, la iniţiativa unor localnici şi a unor ONG-uri, total ostile acestui proiect. Mulţi dintre iniţiatorii acestei fulminante dezbateri nu mai sunt astăzi în viaţă, dispariţia lor fizică fiind într-un fel efectul presiunilor şi acţiunilor fără scrupule ale celor care se încrâncenează să implementeze un astfel de proiect. Am înaintat atunci treisprezece întrebări şi interpelări diverşilor membri ai Guvernului prezidat de Adrian Năstase, în vederea clarificării nu numai a unor aspecte de ordin strict legislativ, cât mai ales economice şi de protecţia mediului şi trebuie să recunosc că nici unul dintre răspunsurile celor treisprezece demnitari interpelaţi n-a avut darul de a mă convinge că e vorba de o operaţiune onestă şi nici că se urmărea altceva decât spolierea ultimelor avuţii naţionale ce scăpaseră atenţiei celor care urmăresc pauperizarea şi mai profundă şi definitivă a României şi românilor.
Orice investitor raţional ar fi renunţat până în prezent în faţa unei opoziţii atât de categorice, venită din partea cetăţenilor, dar şi a numeroaselor instituţii publice, din care cea mai coerentă şi impresionantă poziţie, mi se pare, a fi avut-o Academia Română; cei care se află în spatele acestui proiect, vrând parcă să ne convingă – pe zi ce trece – că ceea ce se urmăreşte în realitate este cu mult mai mult decât ceea ce au declarat public, se încăpăţânează să continue agresiunea împotriva României până ce vor reuşi să îngenuncheze până şi ultima opoziţie ce le-ar mai sta în cale.
Presa scrisă şi audio-vizuală, locală sau naţională, cu o crasă inconştienţă, este zilnic plină de numeroase acţiuni şi declaraţii aiuritoare a tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin credibile, care pledează (oare, chiar atât de dezinteresat?) în favoarea acestui proiect. Aflăm, recent, că pe 8 iulie a.c., la Bucureşti va avea loc o conferinţă internaţională consacrată proiectului Roşia Montana şi impactului acestuia asupra economiei româneşti. După cum declară iniţiatorii acestei acţiuni, s-ar dori să fim obligaţi să acceptăm câştiguri directe şi indirecte, cifrate la 19 miliarde de dolari, sumă impresionantă, mai ales în această perioadă, de adâncă criză şi acută penurie de resurse financiare.
Rămânând deplin consecvent cu poziţia pe care am exprimat-o în acele întrebări şi interpelări adresate Guvernului, în calitatea de parlamentar de Cluj, doresc să atenţionez asupra nevoii de a respinge o dată pentru totdeauna acest proiect. În pofida bilelor de sticlă şi mărgelelor calpe, fluturate înaintea ochilor unui popor disperat, sărăcit de alte proiecte similare celui de azi, ameninţat de sărăcia generată tocmai pe continentul de unde provin pretinşii binefăcători aflaţi în spatele proiectului Roşia Montană. Întrucât, este un proiect de interes naţional şi nu doar local, ar fi de dorit ca decizia finală să fie luată abia după ce întregul popor român s-ar fi pronunţat, în urma organizării unui referendum. În felul acesta, ar putea să dispară orice acuzaţii, reale sau imaginare, legate de coruperea sau tentativa de corupere a unor reprezentanţi ai unor autorităţi române, începând cu cele de la nivel local, judeţean şi terminând cu cele de la nivelul Executivului şi Parlamentului sau cu apropiaţi ai actualului preşedinte al României.
Aş vrea să fie convinşi şi domnii Bogdan Baltazar, Ovidiu Nicolescu sau Moise Achim, care susţin public un asemenea proiect, că mie îmi pasă – cel puţin la fel ca şi lor – de viitorul economiei acestei ţări dar, însă, spre deosebire de ei, mie îmi pasă, în egală măsură, şi de impactul devastator pe care acest tip de exploatare minieră l-ar putea avea asupra Apusenilor. Cu alte cuvinte, eu mi-aş dori ca şi peste 10, 50 sau 100 de ani, la Roşia Montană, să poată avea loc alte ediţii ale festivalului FÎNFEST, precum şi alte manifestări cultural-artistice, care să valorifice potenţialul cultural-spiritual al zonei, dar şi cel turistic şi de agrement, pe care este foarte posibil, ca materializarea acestui diabolic proiect să nu le mai facă posibile pentru generaţiile viitoare.
Ceea ce este foarte curios, este faptul că, până în momentul de faţă, o serie de factori guvernamentali au manifestat o atitudine incoerentă şi duplicitară, cu toate că, în alte capitale europene, inclusiv la Bruxelles, există voci care condamnă vehement, cu argumente credibile, materializarea acestui proiect. Deoarece, această ţară, nu aparţine doar generaţiei de astăzi, ci şi generaţiilor viitoare, autorităţile de acum nu pot să sacrifice după bunul lor viitorul şi sănătatea acestora şi nu au dreptul, nici legal, nici moral, să cedeze în faţa agresivităţii dubioase a celor care urmăresc finalizarea acestui proiect otrăvit.


Visurile imperiale ale Uniunii Europene

18 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Prăbuşirea, la sfârşitul anilor ’90, a Imperiului Sovietic, acest uriaş cu picioare de lut sau „închisoare a popoarelor din Răsăritul Europei”, i-a încurajat pe apuseni, aşa cum se întâmplă, în general, ori de câte ori o forţă economică şi militară ajunge să dispară, din diverse motive şi cauze, la un moment dat, ca să ocupe locul rămas liber în ecuaţia puterii nu doar la nivelul continentului european, ci şi la scară planetară. O perioadă, totuşi, câtă vreme cercuri de putere ex-sovietică mai deţineau anumite pârghii de control economic, comercial, politic, diplomatic sau militar, liderii politici vest-europeni au manifestat extrem de mare prudenţă, neîndrăznind să înfrunte sau să deranjeze pe participanţii ruşi la diverse reuniuni organizate şi desfăşurate în Occident.
Am fost de mai multe ori de-a dreptul şocat să constat că, în diverse locuri din vestul Europei, niciuna din chestiunile abordate la reuniuni, simpozioane, dezbateri, workshop-uri, etc. iniţiate, organizate sau găzduite de instituţii democrate vest europene, deveneau definitive doar după ce reprezentanţii ruşi erau consultaţi, iar opiniile lor, nu odată contrare celor ale reprezentanţilor statelor europene participante, erau cunoscute şi consemnate ca atare în documentele finale ale reuniunii respective . După ce au avut, însă, grijă să destructureze şi să destabilizeze ceea ce mai rămăsese din impozantul Imperiu Sovietic de altădată, occidentalii au trecut neîntârziat la acţiune, nu numai pentru a-şi crea, sub aspect organizatoric, premisele preluării locului ocupat altădată de Imperiul Sovietic în ecuaţia puterii la nivel continental şi global, ci şi pentru a intra apoi în competiţie cu un mai vechi adversar, devenit, după prăbuşirea fostului URSS, nu numai încrezător, ci şi dispreţuitor şi sfidător la adresa tuturor şi îndreptăţit să intervină brutal oriunde în lume pentru a impune himerica pax americana . Am în vedere SUA, care a considerat că, după prăbuşirea URSS şi a lagărului socialist, a rămas singura superputere din lume, îndreptăţită, nu de lege sau cutume diplomatice, ci de propria dorinţă, să intervină, inclusiv brutal, şi să modifice oricând doreşte, după bunul său plac, arhitectura politică şi strategică regională sau mondială.
Factorii politici şi militari de la Washington au devenit, curând, conştienţi de riscul de a fi obligaţi să împartă puterea cu acest nou pretendent european, respectiv cu Uniunea Europeană . Prin urmare, cu viclenie şi abilitate administraţia de la Washington a trecut la represalii. Pe de o parte a transformat NATO într-o unealtă de acoperire a intereselor americane în orice zonă a globului, fără însă a-şi asuma implicit şi costurile materiale şi financiare pentru aceasta. Astfel, încălcând pentru prima dată propriul statut, sub presiunea americană, NATO a ajuns să se implice efectiv, dar şi să creeze turbulenţe în afara continentului european, pentru care fusese conceput ca organism de apărare şi securitate în plan strategico-militar.
Pentru cercurile de afaceri şi militariste nord-americane, provocarea vest europenilor, care nu putea rămâne nepedepsită, a constituit-o, însă, momentul introducerii monedei euro şi tentativa de generalizare a acesteia ca monedă unică în toate statele atrase în Uniunea Europeană. Pentru cercurile financiare şi afacerile nord-americane în regiune o asemenea provocare a devenit inacceptabilă deoarece risca să afecteze definitiv afaceri extrem de profitabile pentru nord-americani.
Din momentul apariţiei monedei euro, americanii, hotărâţi să nu cedeze în lupta pentru supremaţia mondială,pe toate planurile, inclusiv bancar financiar, au trecut treptat la represalii împotriva Uniunii Europene în ansamblul ei sau a diverselor state mai vocale în susţinerea proiecteloi Uniunii. Cea mai recentă şi mai devastatoare dintre aceste măsuri o reprezintă actuala criză economică internaţională, concepută, coordonată şi declanşată de la Washington. Ea nu a apărut la voia întâmplării, ci a fost cu premeditate destinată în principal statelor membre ale Uniunii Europene , având în vedere că statele în care moneda euro nu a câştigat teren criza este simţită puţin sau aproape deloc. În schimb, statele care fac tranzacţii în principal în euro au fost lovite necruţător de această criză, declanşată în America şi dirijată de cercurile financiar-bancare de aici.
Nu întâmplător, se poate constata că, după declanşarea acestei crize, raportul de schimb valutar dintre euro şi monedele naţionale ale unor state membre ale U.E. a cunoscut fluctuaţii permanente, inclusiv descreşteri, în vreme ce a crescut substanţial şi constant rata de schimb a dolarului în raport cu diverse monede europene, inclusiv cu leul românesc.
De asemenea, putem constata că în statele mai puţin servile faţă de interesele americane în Europa şi la nivel mondial, amploarea crizei este mult diminuată, iar şansele ieşirii din criză şi recesiune ale economiilor respective, mult mai mari şi mai reale.
După cum se ştie, după 1990, o serie de trepăduşi politici de la Bucureşti, fără să aibă mandatul populaţiei , au decis trecerea României, cu arme şi bagaje, în barca nord-americană, îmbrăţişând, necondiţionat şi necritic, absolut orice proiect politic, militar sau diplomatic de inspiraţie nord-americană.
În perioada în care eram parlamentar român circula zvonul că o serie de oameni politici de la Bucureşti (de orientare PSD-istă) nu numai că acţionau şi curtau asiduu administraţia nord-americană, dar şi că ar fi „sponsorizat” alegerile pentru un nou mandat prezidenţia al lui George W. BUSH Jr. şi că, total aserviţi intereselor americane în ţara noastră, ei ar fi încredinţat, fără nici un fel de negociere prealabilă, executarea autostrăzilor din România unei firme nord-americane cu legături la Casa Albă , chiar dacă preţul perceput de aceasta este cel mai ridicat la nivel mondial fără a fi deplin justificat de calitatea lucrărilor executate. În schimbul acestei obedienţe şi slugărnicii, mult sub demnitatea unui demnitar ce apără interesele poporului său, au trezit mirare şi reacţii în rândul partenerilor noştri vest-europeni.
Discutând cu reprezentanţi ai puterii de atunci, mi s-a argumentat că acesta era, de fapt preţul, pe care l-au pretins nord-americanii în vederea primirii României în NATO.
Apropierea, mai mult decât necesară, a autorităţilor de la Bucureşti de administraţia nord-americană şi de interesele acesteia atât în Europa , cât şi în afara continentului , nu a întârziat să producă reacţii la adresa României din partea structurilor de conducere din U.E. În ochii liderilor vest-europeni, România era un partener care nu merită încredere şi nici sprijin în politicile sale economice şi sociale . Iată de ce, constatăm azi că România cunoaşte cea mai puternică criză economico-financiară şi nu se bucură nu de simpatia, ci de sprijinul minim din partea celor care ar trebui să ne devină parteneri. Aceştia consideră România ca un vasal al intereselor nord-americane şi deci ca un trădător al politicii noilor autorităţi de la Bruxelles. Tocmai din această cauză constatăm că partenerii noştri vest-europeni nu sunt nici impresionaţi de dificultăţile şi ameninţările cu care este confruntată România, nici de drama pe care o trăieşte poporul Român, nu doar pentru că are la conducere o clică perfidă şi fără simţ naţional, ci pentru că zeci de milioane de oameni sunt ameninţaţi cu dispariţia fizică în viitorul apropiat, ca urmare a sărăciei şi mizeriei ce se cronicizează.
În plus, ţara este tratată ca o colonie, lipsită în prezent de pârghii şi resurse şi incapabilă să evite situaţia critică în care a fost împinsă de inconştienţa unor lideri hrăpăreţi şi corupţi.
Războiul între SUA şi U.E. este abia la început. Pe termen scurt, forţele nord-americane par să fi câştigat prima parte a bătăliei, căci situaţia economică şi financiară a majorităţii ţărilor membre, inclusiv a României, a atins cote de-a dreptul alarmante. Ca unul căruia îi pasă ce i se întâmplă ţării sale, mă întreb ce am putea face pentru ca, măcar în al 11-lea ceas, să salvăm ce mai poate fi salvat şi să relansăm economic această ţară nenorocită nu atât de conjuncturi internaţionale nefavorabile, cât de o conducere mioapă, fără competenţe şi orizont şi cu un exagerat apetit al hoţiei şi înavuţirii personale, prin abominabile şi primitive fapte de corupţie.


U.E. şi încurajarea iredentismului unguresc

17 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

De curând, la nivel european, a avut loc un eveniment ce-ar putea avea consecinţe dintre cele mai grave pentru liniştea poporului român şi pentru siguranţa României: promovarea, pe locul deţinut anterior de euro-deputatul maghiar Pál Schmitt, devenit între timp preşedintele Parlamentului de la Budapesta, dominat de forţele extremiste, neofasciste şi antiromâneşti, a unui alt personaj, cunoscut pentru ostilitatea lui perpetuă faţă de ţara al cărei cetăţean este şi pe care ar trebui să o reprezinte în forumul european, în calitate de parlamentar, respectiv pastorul László Tőkés.
Se pare că, de la cel mai înalt nivel european, s-a dorit să se dea un semnal clar de susţinere a demersurilor iredentist-revanşarde ale cercurilor politice minoritare, reprezentate de pastorul Tőkés. Regretăm faptul că autorităţile române, preşedintele, primul ministrul sau, cel puţin, ministrul de externe, au rămas, ca întotdeauna, complet indiferenţi faţă de această nepermisă escaladare şi susţinere politică a unor forţe care, cu siguranţă, pot contribui la înrăutăţirea climatului interetnic între locuitorii României, având în vedere preocuparea constantă a pastorului Tőkés şi a forţelor pe care acesta le reprezintă pentru destabilizarea şi destructurarea statului naţional român, în vederea creării de eventuale enclave de tip Kosovo pe teritoriul Transilvaniei româneşti. Personal, îmi exprim sincer îngrijorarea faţă de această promovare a pastorului Tőkés într-o funcţie ce îl va încuraja şi stimula ca, în viitorul apropiat, să-şi intensifice eforturile, nu pentru o firească susţinere a cauzei poporului român, pe care ar trebui să o reprezinte în forul Parlamentului European, ci pentru a crea noi diversiuni la nivelul Transilvaniei, pentru ca, apoi, să poată susţină zgomotos în toată Europa, şi nu numai, că minoritatea maghiară şi, mai ales, cercul iredentist-revanşard, pe care-l reprezintă, nu-şi pot face jocurile şi nu pot contribui la refacerea Ungariei Mari, obiectiv urmărit cu obstinaţie, după Trianon cu fanatism şi de noile autorităţi instalate la Budapesta în urma recentului scrutin. Că exact acest lucru s-a urmărit, şi nu altceva, o demonstrează şi faptul că partea ungară, care deţinuse, până la demisia lui Schmitt, funcţia de vicepreşedinte şi, teoretic, era pe deplin îndreptăţită să solicite şi să obţină încredinţarea acestei funcţii altui reprezentant euro-parlamentar al Ungariei.
În opinia noastră, delegaţia ungară a acceptat acest sacrificiu pentru că, la rândul ei, să încurajeze pe viitor toate forţele extremiste şi revanşarde din rândurile minorităţii maghiare din Transilvania, a cărei activitate iredentist revanşardă o finanţează cu zeci de miliarde de forinţi anual, fiind pe deplin convinşi că nici pastorul Tőkés nu ar putea să renunţe o clipă măcar la atitudinea anti-românească arhicunoscută şi, pe viitor, să acţioneze, aşa cum ar fi moral şi firesc, în interesul ţării pe care, doar teoretic, o reprezintă în Parlamentul vest-european.
Iată de ce, considerăm că a venit momentul ca autorităţile române, şi am în vedere aici, deopotrivă, Administraţia Prezidenţială, Parlamentul şi Guvernul şi, în mod deosebit, Ministerul de Externe, să ia măsuri imediate: politice, administrative şi diplomatice, astfel încât să fie contracarate acţiunile subversive pe care ar fi tentaţi să le aibă în vedere noul vicepreşedinte al Parlamentului European, subminând constant şansele ţării de a-şi menţine siguranţa, unitatea teritorială, dar şi liniştea şi siguranţa tuturor cetăţenilor ei. În acest sens, doresc să solicit, în mod expres, autorităţilor române să dea publicităţii integral dosarul „Revoluţiei” de la 1989, dând posibilitatea românilor să cunoască adevărul despre rolul, fast sau nefast, pe care pastorul Tőkés l-a jucat în organizarea şi desfăşurarea evenimentelor de acum peste douăzeci de ani. În felul acesta, se va demonstra că, în realitate, nici atunci pastorul Tőkés n-a urmărit obiective în interesul românilor ci materializarea unor interese externe, care vizau cu totul alte obiective decât cele pe care se bate atât de mult moneda în prezent. Cred că, noi, românii, avem dreptul să cunoaştem adevărul şi în legătură cu implicarea pastorului Tőkés la aceste evenimente, dar şi a altor personaje ce s-au remarcat, după 1990, mai ales prin acţiunile ostile cauzei românilor, în care s-au lăsat atrase sau pe care le-au susţinut pe plan intern şi extern.
Pe de altă parte, dezavuez, personal, modul lipsit de orice logică, prin care autorităţile europene se asociază pe faţă la susţinerea unor demersuri, care pot compromite politica europeană şi interesele comunităţii europene într-o zonă de tensiuni, aşa cum este cea în care este situată ţara noastră, dar şi crea precedente ce ar putea arunca în aer liniştea continentului.
Ca parlamentar român, inclusiv ca membru al Comisiei mixte România –U.E., am militat, prin toate mijloacele şi cu toată convingerea, pentru integrarea României în structurile Uniunii Europene şi ale NATO. Constat astăzi că demersurile mele oneste şi dezinteresate riscă să aducă, pe termen mediu şi lung, doar mari deservicii şi suferinţe ţării mele(1) şi chiar să compromită, pe viitor, interesele Uniunii Europene în ansamblul ei, periclitându-i în mod serios şansele de supravieţuire(2).
Dacă vreodată, voi mai reveni în politica activă a României, îmi propun să acţionez pentru ieşirea ţării noastre dintr-o structură politică duplicitară şi perfidă, angajată pe faţă în susţinerea unor cercuri iredentiste şi revanşarde, ce riscă să arunce în aer siguranţa şi liniştea continentului european. Cu alte cuvinte, noi milităm cu hotărâre pentru găsirea unei cu totul altei soluţii şi a unor alianţe, care să nu fie nocive ţării şi poporului meu, aşa cum riscă să devină cea la care este parte în acest moment.

NOTE:
Nu pun la socoteală faptul că după accederea noastră în aceste structuri, viaţa românilor cunoaşte în mod constant, o înrăutăţire fără precedent, că, în realitate, România a devenit o nefericită colonie, fiind tratată de obicei cu dispreţ şi lipsă de consideraţie de cei care ar trebui să ne fie parteneri egali. Unde mai pui, apoi, şi faptul că, deşi, teoretic, ar trebui să fim ajutaţi, prin tot felul de fonduri, să refacem diferenţa ce ne separă, sub aspect economic, de partenerii noştri, în realitate România s-a ales, cu excepţii neglijabile, doar cu obligaţia de a achita, anual, un tribut substanţial autorităţilor imperiale vest-europene, ca orice colonie lipsită de suveranitate şi independenţă. Nu ar trebui uitat nici faptul că economia românească, de la resurse, la industrie, bănci etc., au încăput pe mâna străinilor care fac tot ce le stă în putinţă să distrugă, nu să ajute această ţară. În timp ce autorităţile române, care au închis ochii la modul scandalos şi jefuitor în care s-a făcut aşa zisa privatizare, nu mai sunt capabile să susţină învăţământul, sănătatea, cercetarea etc., domenii vitale în viaţa oricărui stat civilizat, modern, dar şi independent. Singurul câştig notabil: dreptul la liberă circulaţie, spre a fi umiliţi şi a deveni sclavii moderni ai Occidentului, oferit cetăţenilor români. Remarcăm şi aici o duplicitate gravă: pe de o parte, mass media şi cercuri politice din diverse ţări vest-europene promovează atitudine de ostilitate faţă de români, pe care îi confundă cu ţiganii Europei, iar pe de alta, se depun eforturi constante spre a atrage, pe gratis şi contra unor retribuţii în general inferioare faţă de colegii lor din ţările de adopţiune, tot mai mulţi specialişti din România: mai ales medici, ingineri, constructori etc. Cu alte cuvinte, fără a fi cheltuit nimic pentru pregătirea lor, inclusiv la nivel universitar, aşa zişii noştri parteneri, contribuie la acest exod de creiere din România, momindu-ne specialiştii cu câştiguri care, din cauza corupţiei şi incompetenţei autorităţilor, aceştia nu le vor putea obţine nici în viitorii 30-50 de ani în ţara lor de baştină. Deci, la muncă (în general la cele mai grele, mai complexe şi pretenţioase munci) sunt buni şi românii, care, inclusiv în ţări ca Elveţia, continuă să fie trataţi cu desconsiderare şi dispreţ. Iată, succint, dovezi ale tratamentului aplicat ţării noastre şi locuitorilor ei de partenerii noştri vest-europeni!
Pornind de la constatarea celor precizate mai sus, sunt tot mai mult tentat să cred că Uniunea Europeană, admiţând şi tolerând astfel de atitudini de tip feudal: dezmembrarea, în scopuri iredentiste, a unor state membre, va contribui la dispariţia, de altfel pronosticată de diverşi specialişti, într-un viitor nu prea îndepărtat. Poate şi cu grave consecinţe poentru pacea şi liniştea continentului. Iată de ce, factorii de decizie de la nivelul structurilor vest europene amintite ar treebui să renunţe la superbia lor de tip imperial şi să revină la principile şi practicilke democratice, renunţând, pânăp, nu e prea târziu, la a mai încuraja şi susţine politici extremiste, de tip fascist, aşa cum este, de decenii, politica Ungariei faţă de România. Tolerând astfel de fapte, ele nu fac decât să convingă tot mai multe persoane că Uniunea Europeană este departe de a fi acel for democratic, care asigură tuturor membrilor ei, şanse egale şi corecte de afirmare şi dezvoltare social-economică.