Imagini de la vernisajul expoziţiei „Incursiune în istoria leului”

4 Noiembrie 2010
Anunțuri

Revedere cu foşti colegi şi colaboratori din Primăria Cluj-Napoca

12 Iulie 2010

iulie 2010


Condiţia presei post-decembriste

1 Iulie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Foarte multă lume, analizând cele petrecute în ultimii 20 de ani, după lovitura de stat din 1989[1], susţine, mai în glumă, mai în serios, că starea deplorabilă în care se găseşte azi România s-ar datora într-o foarte mare măsură şi presei. Nu degeaba, ani la rândul, circula în diverse medii sintagma „cu televizorul aţi minţit poporul”[2]. După ce, ani de zile, vechiul regim promovase în presă numai oameni de „încredere”, în marea lor majoritate absolvenţi de Ştefan Gheorghiu sau indivizi agreaţi de Comitetul Central, dar şi de alte instituţii ale regimului, după 1990, în presa românească, au năvălit, nederanjaţi de nimeni, şi foarte mulţi oameni de foarte bună credinţă, dar mai ales enorm de mulţi agramaţi şi nechemaţi[3].
În general, în ţările cu o democraţie consolidată din întreaga lume, presa joacă un rol extrem de important şi plin de responsabilitate fiind, pe bună dreptate, numită „câinele de pază al democraţiei”. Se întâmplă, destul de frecvent, aşa cum mi-au relatat diverşi prieteni şi cunoscuţi, pe care-i am în întreaga lume, ca oamenii să-şi împărtăşească diverse ştiri, informaţii etc. Întrebaţi de unde deţin acele date, ei spun aproape invariabil că: „din presă”. Niciodată nu se întâmplă, ca vreuna din informaţiile apărute în presă, în ţările respective, să fie inexactă sau voit tendenţioasă, aservită vreunor interese de gaşcă etc. Cu alte cuvinte, după secole de practicare a presei, slujitorii acesteia din ţările respective au ajuns, cu foarte puţine excepţii, să slujească adevărul şi interesele general comunitare, devenind surse credibile şi respectate de către cetăţeni. S-a ajuns la o astfel de situaţie, deloc uşor, mai degrabă prin eforturi susţinute de autoperfecţionarea continuă, pe linie profesională, dar şi de conştientizare în ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile ce le revin într-o societate autentic-democratică, aservită exclusiv intereselor comunităţilor din care ziariştii[4], ca şi cetăţeni, fac parte.
Privind retrospectiv şi fără absolut nici un fel de patimă, nu recunoaştem, din nefericire, decât foarte puţine din aceste caracteristici în ceea ce priveşte presa românească post-decembristă. Ne aducem cu toţii aminte, şi nu întotdeauna cu plăcere, cum, după 1990, din păcate până în zilele de astăzi, au apărut în presa românească, aşa cum spuneam, foarte mulţi nechemaţi, fără ca oamenii profesionişti şi cu adevărat responsabili să fi reacţionat în vreun fel, nu în sensul impunerii vreunei cenzuri, ci al descurajării acelor manifestări care, în foarte scurtă vreme, au transformat o serie de publicaţii centrale şi/sau locale în instituţii odioase, aservite unor găşti sau interese, care n-aveau absolut nimic de-a face nici cu deontologia acestei meserii, nici cu nevoia slujirii intereselor tinerei noastre democraţii, în sensul apărării acesteia de tendinţele reale, de deturnare a scopurilor şi intereselor statului român post-decembrist, în loc să se transforme în instituţii atât de necesare de orientare a opiniei publice spre valori esenţiale şi perene. Multe din ziarele pe care le avem în vedere au devenit un adevărat cancer, care a acţionat în mod permanent împotriva intereselor populaţiei şi statului de drept. Sunt, din nefericire, şi destul de multe cazurile în care mulţi emanaţi, aciuaţi în presă, au început să se folosească de aceasta pentru a-şi satisface exclusiv propriile interese, în mod concret pentru a se căpătui şi pentru a realiza, pe termen scurt, considerabile venituri[5]. Pentru a nu mi se reproşa că teoretizez sau exagerez, aş dori să exemplific cu situaţii cunoscute personal la nivelul municipiului Cluj-Napoca. Mizez pe faptul că există cetăţeni care-şi mai amintesc de comportamentul care are prea puţin de-a face cu o presă autentică, întâlnit la destui de mulţi dintre ziariştii post-decembrişti ai locului.
După cum se ştie, am petrecut o anumită perioadă de timp, alături de fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, care avea un teribil apetit de a comunica zilnic presei numeroase informaţii, unele cu adevărat importante, dar şi altele care aveau doar menirea de a şoca pe potenţialii cititori prin extravaganţa ideilor pe care ţinea morţiş să le aducă la cunoştinţa opiniei publice.
Eram nevoit, zilnic, să redactez un foarte mare număr de „comunicate” de presă. De cele mai multe ori, nu reuşeam să transmitem presei scrise şi audio vizuale clujene, pe faxurile Primăriei, aceste materiale până când primarul cerea să adăugăm mereu altele şi altele noi; câteva persoane[6] reuşeau cu greu să finalizeze, într-o zi lucrătoare, expedierea tuturor acestor comunicate. Au fost şi situaţii în care, ele apăreau în forma în care fuseseră transmise, fără nici cea mai mică modificare, dar, desigur, deşi redactate de mine sau colegii mei, însuşite şi semnate, fără ruşine, de membrii diverselor redacţii. Erau, însă, destul de frecvente cazurile, când, spre disperarea primarului, aproape nici unul din comunicatele sale nu era reţinut de presă. Deseori, în astfel de situaţii, el dispunea retrimiterea materialelor către presă. Desigur, fără ca de această dată rezultatele să difere substanţial faţă de cele din ziua precedentă. Se ajunsese, astfel încât, pentru a fi pe placul presei, edilul şef la care ne-am referit, să fie mult mai interesat de ecourile din presă faţă de lucrurile pozitive sau năzbâtiile ce-i treceau prin cap decât faţă de problemele, nu puţine, care aşteptau o soluţie corespunzătoare pentru a asigura bunul mers al activităţilor edilitar gospodăreşti în municipiu. Edilul în cauză îşi rezerva în fiecare dimineaţă un timp pentru a verifica personal ce şi cât, şi unde reţinuseră atenţia comunicatele lui din ziua precedentă. Aşa se face că, ori de câte ori, erau organizate conferinţe de presă, puţini erau ziariştii care să nu onoreze invitaţiile ce le erau adresate[7]. Nu lipseau, evident, situaţiile conflictuale deschise dintre primar şi interlocutorii lui. Reţin, în acest sens, dialogurile tensionate avute de el cu unii ziarişti locali. Tensiunile dispăreau, de cele mai multe ori, surprinzător de repede, mirându-mă, cel puţin pe mine personal.
După mai mulţi ani, pentru că nu m-a preocupat în mod deosebit exclusiv acest subiect, am reuşit să dezleg misterul acestei „schimbări de macaz” din partea unor ziarişti. După ce-l tăbăceau bine pe primarul ahtiat după glorie publicistică, unii dintre bătăuşii zarişti locali îi adresau acestuia, în nume personal, solicitări de alocare de spaţii comerciale sau alte obiective de interes şi pentru profit strict personal. Din câte ştiu, astfel de cereri erau soluţionate destul de prompt. Nu am fost niciodată preocupat, în mod deosebit, de astfel de situaţii, dar, îmi aduc aminte, printre altele că primarul în discuţie a aprobat unuia dintre criticii săi obţinerea unui spaţiu pe domeniu public, pe care îl deţine şi la această dată, într-o zonă cu mare vad comercial, pe care, noul om de afaceri a subînchiriat-o ulterior, chiar dacă legea interzicea în mod categoric astfel de practici.
Sunt, desigur, şi multe alte situaţii: spre exemplu, în perioada în care lucram în Primărie, dar şi ulterior, un ziarist dispărut între timp din peisajul presei locale, publica în fiecare zi, fără absolut nici un motiv, critici aiuristice la adresa mea, preluând tot felul de mizerii din acuzaţiile proferate de o minte bolnavă a unuia dintre cei care, înainte de 1989, obişnuia să ne toarne, pe mine şi pe soţia mea, la Securitate şi la alte organe ale statului comunist. Culmea penibilului e că acest personaj debutase în presa audio-vizuală clujeană într-o emisiune de sfârşit de săptămână pe care o coordonasem personal la postul local de televiziune. Când l-am întrebat care este cauza acestei violenţe, pentru mine total inexplicabile, individul mi-a răspuns senin că îndeplinea o comandă politică şi, în plus, avea de câştigat personal, după fiecare atac la adresa mea, din partea celor pentru care lucra. Desigur că orice om de bună credinţă îşi va completa informaţia cuprinsă în cele de mai sus, cu foarte multe alte exemple arhicunoscute deja din comportamentul aşa-zişilor „ziarişti post-decembrişti”, pentru că, de la aceste aparent nevinovate atacuri, îndreptate împotriva unora sau altora, s-a trecut fără pic de jenă, la adevărate linşaje mediatice. Adeseori, cu scopul declarat al şantajării celor criticaţi cu o dubioasă violenţă. Cei care doresc detalii în acest sens, îi invit să-şi amintească şi situaţiile petrecute în ultimii ani la nivelul presei locale.
Şi ca parlamentar de Cluj, am avut parte de o extrem de violentă campanie de denigrare şi de atacuri mârşave fără nici o motivaţie. Deranjată, se pare, de această reacţie absurdă împotriva mea, după ce putea să constate în mod direct eforturile pe care le făceam pentru a sluji exclusiv şi consecvent interesele locuitorilor judeţului Cluj, în calitate de parlamentar, una din angajatele biroului meu parlamentar, crezând că găsise soluţia potrivită pentru a pune capăt acestor virulente şi absurde atacuri, mi s-a adresat, la un sfârşit de săptămână, propunându-mi, nici mai mult nici mai puţin, să accept ideea de a plăti lunar ceea ce ea numise taxă de protecţie[8]. Interlocutoarea mea m-a asigurat că în felul acesta toate atacurile vor înceta, iar pe viitor, în plus, urma ca ori de câte ori aş mai fi fost atacat în presă, să beneficiez de articole prin care să fiu apărat sistematic. Întrucât nu mă ştiam absolut nevinovat faţă de electoratul clujean, nici părtaş sau implicat în activităţile ilicite[9], am refuzat categoric o asemenea soluţie, nu din zgârcenie, ci pur şi simplu cu infinită scârbă faţă de halul în care decăzuse presa post-decembristă.
Au urmat, la scurtă vreme, arestări în rândul unora dintre cei ce se dedeau la sau practicau astfel de „forme” de jurnalism[10]. Ca întotdeauna, într-o societate cum este cea românească – în cele din urmă justiţia şi o serie de structuri şi grupări politice, direct interesate, i-au scos pur şi simplu basma curată pe aceşti infractori veritabili de presă. Nu e de mirare, aşadar, şi exemplele ar putea curge la nesfârşit că, în prezent, foarte puţini sunt cei care mai cred cu adevărat că presa post-decembristă slujeşte cu adevărat interesele democraţiei şi valorile pentru care atâţia şi atâţia ziarişti, din diverse părţi ale lumii, au îndurat sacrificii enorme sau chiar şi-au pierdut viaţa spre a putea contribui la îndepărtarea unor asemenea situaţii din viaţa acestei lumi. N-aş vrea să se înţeleagă că, dând publicităţii aceste elemente, aş dori să nesocotesc sau să minimalizeze contribuţia mai mult decât lăudabilă a acelora care slujesc cu adevărat, în rândurile presei, interesele comunităţii, sau să nu ţin cont de importanţa şi contribuţia ce şi-au adus şi îşi aduc zi de zi la implementarea democraţiei, la apărarea libertăţii şi a valorilor pentru care atâţia s-au sacrificat.
Mi-am adus aminte de toate aceste elemente în momentul în care actuala putere a făcut aprecieri critice, total nedrepte, la adresa presei atentând, în fapt, la libertatea acesteia. Fără a susţine în nici un fel astfel de tendinţe ostile democraţiei, trebuie să recunosc că s-a ajuns la o astfel de situaţie dramatică şi datorită erorilor numeroase şi impardonabile făcute, după 1990, de mulţi dintre cei care-şi zic ziarişti, fără ca adevăraţii profesionişti să fi acţionat, cu mijloace specifice şi proprii, pentru a apăra demnitatea propriilor meserii în faţa imposturii celor nechemaţi şi iresponsabili, care pentru un blid de linte, sunt gata să se vândă oricui este dispus a-i cumpăra.

Note:
1 Fostul preşedinte Ion Iliescu, dar şi alţi „specialişti” apropiaţi lui, cel puţin sub aspect ideologic, se dau de ceasul morţii să ne convingă că în realitate ar fi fost vorba de o revoluţie, nu de o lovitură de stat. Intuim cel puţin câteva din argumentele susţinătorilor acestei interpretări, deşi, sincer, nu dăm doi bani pe ele. Evenimentele din decembrie 1989 au fost planificate şi coordonate de diverse servicii secrete străine care, profitând de atitudinea generală a românilor, beneficiind de sprijinul unor aborigeni, asemenea lui Ion Iliescu, dar şi alţii, nemulţumiţi de rolurile secundare distribuite lor în şi de vechiul regim, au acceptat să devină „liderii” acestui simulacru de revoluţie. Îmi menţin părerea, formulată de ani de zile, potrivit căreia Ion Iliescu nu a fost o binecuvântare pentru destinul poporului român. Ci, dimpotrivă, preluarea puterii de către el şi alţi emanaţi a condamnat, de atunci, din primele zile ale anului 1990, la situaţia dezastruoasă în care se află azi România. Modul samavolnic şi neruşinat în care s-a înţeles şi făcut trecerea spre economia de piaţă şi democraţie a conţinut in nuce majoritatea dezastrelor abătute peste ţară. Pentru că datorită viziunii stupide legată de „nu ne vindem ţara” a încurajat devastarea economiei româneşti şi preluarea acesteia, prin mijloace banditeşti de miliardarii de mucava de azi. Oare când se uită în oglindă, domnul Ion Iliescu nu are să-şi reproşeze nimic?
2 S-a avut în vedere nu doar circul pus la cale de pucişti, la televiziune, cu ajutorul unor alogeni, conectaţi la interesele unor servicii secrete străine, ci şi propaganda susţinută a partidului-stat prin intermediul televiziunii de stat unde rămăseseră mulţi din vechii lucrători promovaţi cu acceptul Secţiei de cadre a CC al PCR. Deci, „oameni de nădejde” ai noului „tătuc”.
3 La aceştia trebuie adăugaţi, după cum confirma, ca răspuns la o interpelare a mea în Parlament, un fost director al SRI, şi foarte mulţi ofiţeri sub acoperire, în principal din SRI, dar şi din alte servicii.
4 La baza unor astfel de progrese impresionante stau şi sacrificiile imense făcute de ziariştii din ţările respective, care, pentru slujirea adevărului, au acceptat deseori inclusiv sacrificiul suprem, s-au confruntat cu autorităţi abuzive, au plătit amenzi, au făcut detenţie, dar n-au renunţat nici o clipă la misiunea lor nobilă, refuzând compromiterea imaginii şi calităţii lor, respingând compromisuri aducătoare de profit imediat, dar cu impact dezastruios asupra lor pe termen lung.
5 Destul de rar, din fericire, poate şi datorită faptului că: „corb la corb nu-şi scoate ochii”, mai aflăm de diverse afaceri dubioase ale unor ziarişti sau patroni de ziare, despre şantajul exercitat asupra unor oameni politici sau de afaceri sau de câştigurile dubioase pe care le obţin unii. Cel mai recent caz, dezvăluit de presă, este salariul de 4 miliarde de lei pe lună realizat de patronul unui post bucureştean de televiziune, reţinut câteva zile sub acuzaţia de asociere cu un alt personaj, cu un nivel de pregătire şcolară deficitar, pentru şantaj. Practici similare au fost constatate şi în alte mari centre urbane ale ţării, fără ca, cel puţin până în prezent, justiţia să fi reuşit să clarifice lucrurile şi să aplice, corect, legea, descurajând pe viitor proliferarea unor astfel de practici.
6 Am în vedere întregul colectiv al Serviciului mass media din organigrama de atunci a Primăriei.
7 Astfel de ziarişti erau de-a dreptul disperaţi când primarul lipsea din oraş, fiind în concediu saui plecat din ţară. Pentru că le lipsea principala lor sursă de informare.
8 Ar fi fost vorba, potrivit spuselor ei, de câteva sute de dolari pe lună. Nu îmi amintesc, însă, nici suma, nici numele ziaristei care îi oferise „soluţia” prezentată mie.
9 Spre deosebire de majoritatea oamenilor politici, atât de la nivel local cât şi naţional, nu m-am implicat în nici o activitate ilicită, de spoliere a avuţiei publice, nu m-am asociat cu cineva în vederea obţinerii de beneficii uriaşe, cum e cazul atâtor marcante (dar şi obscure) figuri ale politicii şi vieţii publice post decembriste. Ca demnitar, am acţionat întotdeauna pentru respectarea legii, combaterea şi darea în vileag a abuzurilor şi a celor care le comiteau, chiar dacă, în câteva cazuri, aceştia erau chiar membri marcanţi ai guvernului prezidat de Adrian Năstase sau chiar ofiţeri superiori din structura Poliţiei.
10 Cunoscându-şi, se pare, propriile lor păcate (vezi, în acest sens, cazurile de corupţi din rândul unor judecători şi procurori etc.), reprezentanţii justiţiei post decembriste, poate şi la recomandarea unor forţe politice, spre a-şi demonstra, desigur, totala lor „independenţă”, au mătrăşit cum au ştiut mai bine toate aceste cazuri scoţând, până la urmă, basma curată, pe cei reţinuţi sub acuzaţii grave de încălcare a legii.


Cacealmaua Curţii Constituţionale

29 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

O mare parte a mass-media de pe Dâmboviţa a pus, cu uimitoare naivitate, botul la decizia recentă a Curţii Constituţionale pe marginea celor două legi faţă de care actualul Guvern şi-a asumat răspunderea, fiind conştient c[ altfel i-ar fi fost imposibil să le treacă prin Parlament, date fiind şi derapajele semnalate în rândurile parlamentarilor propriului partid. Foarte puţini sunt cei care au sesizat şmecheria la care s-a recurs şi, anume, de pasare către Curtea Constituţională a obligaţiei găsirii unei soluţii, în speranţa că, în felul acesta, şi populaţia, adică cei obligaţi să materializeze prevederile actualului guvern, va tolera şi accepta soluţiile găsite. Unde mai pui că, prin această formă duplicitară, în care Curtea Constituţională a considerat că trebuie să se manifeste, au fost eliminate şi o parte din acuzaţiile cu privire la mult trâmbiţata obedienţă a acestei instituţii faţă de chiriaşul de la Cotroceni.
În opinia noastră, lucrurile stau cu totul altfel. În ideea de a li se permite magistraţilor de la Curtea Constituţională, dar şi de la celelalte instanţe să-şi păstreze nealterate pensiile şi celelalte privilegii de care beneficiază, ca o adevărată castă intangibilă, atât preşedintele, cât şi Guvernul au primit un sprijin nesperat după ce constataseră, se pare, că soluţiile lor anterioare, de a impune exclusiv tăierea pensiilor şi salariilor bugetarilor erau departe de a asigura reducerea deficitului bugetar în limitele impuse de către F.M.I [1].
Ca să stârnească şi mai mult reacţiile publicului şi, implicit, ale mass-media, s-a ajuns la această „găselniţă” de anulare a prevederilor reducerii pensiilor în ideea de a face posibilă recurgerea la o variantă şi mai dură, respectiv, aceea de majorare a TVA şi a altor taxe şi impozite. După opinia mea, în spatele acestui joc abil se află preşedintele Traian Băsescu, acelaşi de fapt care este şi autorul nefericitei idei de condamnare la sărăcie şi dispariţie a milioane de români. Se pare că, preşedintele n-a fost pregătit să sacrifice, din punct de vedere a imaginii, Curtea Constituţională în noua ei structură, obligând-o să voteze după interesul şi bunul plac al actualei puteri. Probabil că, şeful statului a sesizat că, în perioada care urmează, vor exista momente mult mai dure la nivelul confruntării politice, care vor impune intervenţia decisivă a Curţii Constituţionale, eventual, chiar pentru a-i salva propriul scaun. Ori, dacă această instituţie s-ar fi compromis acum, printr-o decizie discutabilă, ea ar fi fost discreditată şi necredibilă atunci când ar fi avut de soluţionat un caz mult mai complex şi chiar mult mai vital pentru liniştea şi siguranţa actualei puteri.
În realitate, prin decizia luată, membrii Curţii Constituţionale au dovedit totală obedienţă faţă de Cotroceni.
Ceea ce nici unul dintre reprezentanţii mass-media sau comentatorii politici şi economici, atât de implicaţi în susţinerea şi orchestrarea actualei dispute cu Puterea pe tema reducerii de venituri, o reprezintă situaţia reducerii cu 25% a veniturilor bugetarilor. Cu o comoditate ce-mi stârneşte mila şi compasiunea, majoritatea reprezentanţilor mass-media s-au mulţumit să deplângă reducerea nivelului de trai al bugetarilor în prezent, fără să sesizeze sau să se intereseze de faptul, la fel de grav, că o astfel de reducere va afecta şi nivelul pensiilor actualilor salariaţi. Asta pentru că, pe perioada cât va fi în vigoare această reducere, contribuţia lor la fondul de pensii scade, fapt ce va duce şi la scăderea, tot cu 25% a valorii punctului de pensie ce va fi luat în calcul la stabilirea cuantumului pensiei la împlinirea vârstei legale de pensionare.
Constat aceeaşi indiferenţă, sau poate doar incompetenţă, şi la nivelul liderilor de sindicat [2], mai ales al celor care, la orice oră din zi şi din noapte, ne agresează cu formulările lor agramate pe toate posturile de radio şi televiziune.

Note:
1 Tind să cred că, în realitate contabili de la Ministerul de Finanţe, în frunte cu cel ce s-a autodefinit ca „plezirist”, au indus în eroare pe primul ministru, oferindu-le tuturor informaţii defectuoase în legătură cu posibilitatea înscrierii în parametrii impuşi de FMI doar prin reducerea pensiilor şi salariilor bugetarilor. Ca să nu oblige executivul să-şi recunoască eroarea, ceea ce ar fi afectat şi mai mult credibilitatea sa, s-a impus Curţii Constituţionale adoptarea unei decizii „imparţiale”. De aici şi nevoia amânării luării deciziei finale, până ce consilierii de la Cotrocenişti au conceput un scenariu acoperitor şi fără daune la capitolul imagine pentru nici una din părţi.
2 Având în vedere averile uriaşe pe care cei mai mulţi le-au obţinut, e firesc să nu-i mai intereseze pensiile actualilor lor membri de sindicat: ei şi generaţii de aici înainte sunt la adăpost, sub aspect pecuniar, pe zeci de ani. Halal sindicate şi onestitate la liderii noştri de sindicat! Nu s-a observat, de asemenea, cum au fost cumpăraţi liderii unor centrale sindicale, prin scutirea de la aplicarea reducerii de 25% la salarii pe considerentul că în respectivele domenii de activitate s-ar fi operat reduceri de personal. E o trădare care va fi folosită din plin pe viitor de guvernanţi, inclusiv pentru a scăpa de unii lideri de sindicat guralivi şi corupţi, care au cedat acestui şantaj.


Ce ascunde proiectul Roşia Montană?

24 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Asistăm de aproape un deceniu la o acţiune agresivă şi insistentă, cum rar mi-a fost dat să aflu, vizând exploatarea (a se citi epuizarea completă) a resurselor aurifere şi argintifere, pe care le mai deţine România în acest moment în zona Roşiei Montana. Din câte cunosc, încrâncenarea unor locuitori din zonă, dar şi a surprinzător de multe ONG-uri, nu ţine doar de salvarea acestor resurse de metale preţioase (la care trebuie adăugate şi alte cantităţi impresionante de metale rare, care ar spori de zeci de ori profitul final declarat de către pretinsul investitor străin), ci în primul rând pentru evitarea transformării întregii zone a Carpaţilor Apuseni într-o zonă selenară, ca urmare a modului criminal în care se urmăreşte folosirea în cantităţi nepermise a unor substanţe chimice (în special cianuri, interzise peste tot în lumea civilizată), care riscă să otrăvească aerul, apa şi întregul mediu ambiant.
Pe când eram deputat de Cluj, am asistat la o dezbatere organizată la Cluj-Napoca, la iniţiativa unor localnici şi a unor ONG-uri, total ostile acestui proiect. Mulţi dintre iniţiatorii acestei fulminante dezbateri nu mai sunt astăzi în viaţă, dispariţia lor fizică fiind într-un fel efectul presiunilor şi acţiunilor fără scrupule ale celor care se încrâncenează să implementeze un astfel de proiect. Am înaintat atunci treisprezece întrebări şi interpelări diverşilor membri ai Guvernului prezidat de Adrian Năstase, în vederea clarificării nu numai a unor aspecte de ordin strict legislativ, cât mai ales economice şi de protecţia mediului şi trebuie să recunosc că nici unul dintre răspunsurile celor treisprezece demnitari interpelaţi n-a avut darul de a mă convinge că e vorba de o operaţiune onestă şi nici că se urmărea altceva decât spolierea ultimelor avuţii naţionale ce scăpaseră atenţiei celor care urmăresc pauperizarea şi mai profundă şi definitivă a României şi românilor.
Orice investitor raţional ar fi renunţat până în prezent în faţa unei opoziţii atât de categorice, venită din partea cetăţenilor, dar şi a numeroaselor instituţii publice, din care cea mai coerentă şi impresionantă poziţie, mi se pare, a fi avut-o Academia Română; cei care se află în spatele acestui proiect, vrând parcă să ne convingă – pe zi ce trece – că ceea ce se urmăreşte în realitate este cu mult mai mult decât ceea ce au declarat public, se încăpăţânează să continue agresiunea împotriva României până ce vor reuşi să îngenuncheze până şi ultima opoziţie ce le-ar mai sta în cale.
Presa scrisă şi audio-vizuală, locală sau naţională, cu o crasă inconştienţă, este zilnic plină de numeroase acţiuni şi declaraţii aiuritoare a tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin credibile, care pledează (oare, chiar atât de dezinteresat?) în favoarea acestui proiect. Aflăm, recent, că pe 8 iulie a.c., la Bucureşti va avea loc o conferinţă internaţională consacrată proiectului Roşia Montana şi impactului acestuia asupra economiei româneşti. După cum declară iniţiatorii acestei acţiuni, s-ar dori să fim obligaţi să acceptăm câştiguri directe şi indirecte, cifrate la 19 miliarde de dolari, sumă impresionantă, mai ales în această perioadă, de adâncă criză şi acută penurie de resurse financiare.
Rămânând deplin consecvent cu poziţia pe care am exprimat-o în acele întrebări şi interpelări adresate Guvernului, în calitatea de parlamentar de Cluj, doresc să atenţionez asupra nevoii de a respinge o dată pentru totdeauna acest proiect. În pofida bilelor de sticlă şi mărgelelor calpe, fluturate înaintea ochilor unui popor disperat, sărăcit de alte proiecte similare celui de azi, ameninţat de sărăcia generată tocmai pe continentul de unde provin pretinşii binefăcători aflaţi în spatele proiectului Roşia Montană. Întrucât, este un proiect de interes naţional şi nu doar local, ar fi de dorit ca decizia finală să fie luată abia după ce întregul popor român s-ar fi pronunţat, în urma organizării unui referendum. În felul acesta, ar putea să dispară orice acuzaţii, reale sau imaginare, legate de coruperea sau tentativa de corupere a unor reprezentanţi ai unor autorităţi române, începând cu cele de la nivel local, judeţean şi terminând cu cele de la nivelul Executivului şi Parlamentului sau cu apropiaţi ai actualului preşedinte al României.
Aş vrea să fie convinşi şi domnii Bogdan Baltazar, Ovidiu Nicolescu sau Moise Achim, care susţin public un asemenea proiect, că mie îmi pasă – cel puţin la fel ca şi lor – de viitorul economiei acestei ţări dar, însă, spre deosebire de ei, mie îmi pasă, în egală măsură, şi de impactul devastator pe care acest tip de exploatare minieră l-ar putea avea asupra Apusenilor. Cu alte cuvinte, eu mi-aş dori ca şi peste 10, 50 sau 100 de ani, la Roşia Montană, să poată avea loc alte ediţii ale festivalului FÎNFEST, precum şi alte manifestări cultural-artistice, care să valorifice potenţialul cultural-spiritual al zonei, dar şi cel turistic şi de agrement, pe care este foarte posibil, ca materializarea acestui diabolic proiect să nu le mai facă posibile pentru generaţiile viitoare.
Ceea ce este foarte curios, este faptul că, până în momentul de faţă, o serie de factori guvernamentali au manifestat o atitudine incoerentă şi duplicitară, cu toate că, în alte capitale europene, inclusiv la Bruxelles, există voci care condamnă vehement, cu argumente credibile, materializarea acestui proiect. Deoarece, această ţară, nu aparţine doar generaţiei de astăzi, ci şi generaţiilor viitoare, autorităţile de acum nu pot să sacrifice după bunul lor viitorul şi sănătatea acestora şi nu au dreptul, nici legal, nici moral, să cedeze în faţa agresivităţii dubioase a celor care urmăresc finalizarea acestui proiect otrăvit.


COMUNICAT – Concert Byblos

22 Iunie 2010

Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca oferă joi, 24 iunie 2010, cu începere de la orele 19.00, un inedit concert live, profound electronic music, cu participarea formaţiei Byblos. Cu acelaşi prilej, va avea loc şi lansarea albumului Hologram Fragments; pentru cei interesaţi, precizăm că vor putea obţine şi autografele membrilor trupei.
Concertul şi lansarea au loc în sala prof. Crişan Mircioiu, din Piaţa Unirii, nr. 24, et. 1, intrarea fiind liberă în limitele locurilor disponibile.
Organizatorii invită pe toţi cei interesaţi să participe la cel mai important eveniment cultural-muzical la început de sezon estival din viaţa municipiului nostru.

Manager (Director general),
Dr. Dan BRUDAŞCU


Visurile imperiale ale Uniunii Europene

18 Iunie 2010

Dr. Dan BRUDAŞCU

Prăbuşirea, la sfârşitul anilor ’90, a Imperiului Sovietic, acest uriaş cu picioare de lut sau „închisoare a popoarelor din Răsăritul Europei”, i-a încurajat pe apuseni, aşa cum se întâmplă, în general, ori de câte ori o forţă economică şi militară ajunge să dispară, din diverse motive şi cauze, la un moment dat, ca să ocupe locul rămas liber în ecuaţia puterii nu doar la nivelul continentului european, ci şi la scară planetară. O perioadă, totuşi, câtă vreme cercuri de putere ex-sovietică mai deţineau anumite pârghii de control economic, comercial, politic, diplomatic sau militar, liderii politici vest-europeni au manifestat extrem de mare prudenţă, neîndrăznind să înfrunte sau să deranjeze pe participanţii ruşi la diverse reuniuni organizate şi desfăşurate în Occident.
Am fost de mai multe ori de-a dreptul şocat să constat că, în diverse locuri din vestul Europei, niciuna din chestiunile abordate la reuniuni, simpozioane, dezbateri, workshop-uri, etc. iniţiate, organizate sau găzduite de instituţii democrate vest europene, deveneau definitive doar după ce reprezentanţii ruşi erau consultaţi, iar opiniile lor, nu odată contrare celor ale reprezentanţilor statelor europene participante, erau cunoscute şi consemnate ca atare în documentele finale ale reuniunii respective . După ce au avut, însă, grijă să destructureze şi să destabilizeze ceea ce mai rămăsese din impozantul Imperiu Sovietic de altădată, occidentalii au trecut neîntârziat la acţiune, nu numai pentru a-şi crea, sub aspect organizatoric, premisele preluării locului ocupat altădată de Imperiul Sovietic în ecuaţia puterii la nivel continental şi global, ci şi pentru a intra apoi în competiţie cu un mai vechi adversar, devenit, după prăbuşirea fostului URSS, nu numai încrezător, ci şi dispreţuitor şi sfidător la adresa tuturor şi îndreptăţit să intervină brutal oriunde în lume pentru a impune himerica pax americana . Am în vedere SUA, care a considerat că, după prăbuşirea URSS şi a lagărului socialist, a rămas singura superputere din lume, îndreptăţită, nu de lege sau cutume diplomatice, ci de propria dorinţă, să intervină, inclusiv brutal, şi să modifice oricând doreşte, după bunul său plac, arhitectura politică şi strategică regională sau mondială.
Factorii politici şi militari de la Washington au devenit, curând, conştienţi de riscul de a fi obligaţi să împartă puterea cu acest nou pretendent european, respectiv cu Uniunea Europeană . Prin urmare, cu viclenie şi abilitate administraţia de la Washington a trecut la represalii. Pe de o parte a transformat NATO într-o unealtă de acoperire a intereselor americane în orice zonă a globului, fără însă a-şi asuma implicit şi costurile materiale şi financiare pentru aceasta. Astfel, încălcând pentru prima dată propriul statut, sub presiunea americană, NATO a ajuns să se implice efectiv, dar şi să creeze turbulenţe în afara continentului european, pentru care fusese conceput ca organism de apărare şi securitate în plan strategico-militar.
Pentru cercurile de afaceri şi militariste nord-americane, provocarea vest europenilor, care nu putea rămâne nepedepsită, a constituit-o, însă, momentul introducerii monedei euro şi tentativa de generalizare a acesteia ca monedă unică în toate statele atrase în Uniunea Europeană. Pentru cercurile financiare şi afacerile nord-americane în regiune o asemenea provocare a devenit inacceptabilă deoarece risca să afecteze definitiv afaceri extrem de profitabile pentru nord-americani.
Din momentul apariţiei monedei euro, americanii, hotărâţi să nu cedeze în lupta pentru supremaţia mondială,pe toate planurile, inclusiv bancar financiar, au trecut treptat la represalii împotriva Uniunii Europene în ansamblul ei sau a diverselor state mai vocale în susţinerea proiecteloi Uniunii. Cea mai recentă şi mai devastatoare dintre aceste măsuri o reprezintă actuala criză economică internaţională, concepută, coordonată şi declanşată de la Washington. Ea nu a apărut la voia întâmplării, ci a fost cu premeditate destinată în principal statelor membre ale Uniunii Europene , având în vedere că statele în care moneda euro nu a câştigat teren criza este simţită puţin sau aproape deloc. În schimb, statele care fac tranzacţii în principal în euro au fost lovite necruţător de această criză, declanşată în America şi dirijată de cercurile financiar-bancare de aici.
Nu întâmplător, se poate constata că, după declanşarea acestei crize, raportul de schimb valutar dintre euro şi monedele naţionale ale unor state membre ale U.E. a cunoscut fluctuaţii permanente, inclusiv descreşteri, în vreme ce a crescut substanţial şi constant rata de schimb a dolarului în raport cu diverse monede europene, inclusiv cu leul românesc.
De asemenea, putem constata că în statele mai puţin servile faţă de interesele americane în Europa şi la nivel mondial, amploarea crizei este mult diminuată, iar şansele ieşirii din criză şi recesiune ale economiilor respective, mult mai mari şi mai reale.
După cum se ştie, după 1990, o serie de trepăduşi politici de la Bucureşti, fără să aibă mandatul populaţiei , au decis trecerea României, cu arme şi bagaje, în barca nord-americană, îmbrăţişând, necondiţionat şi necritic, absolut orice proiect politic, militar sau diplomatic de inspiraţie nord-americană.
În perioada în care eram parlamentar român circula zvonul că o serie de oameni politici de la Bucureşti (de orientare PSD-istă) nu numai că acţionau şi curtau asiduu administraţia nord-americană, dar şi că ar fi „sponsorizat” alegerile pentru un nou mandat prezidenţia al lui George W. BUSH Jr. şi că, total aserviţi intereselor americane în ţara noastră, ei ar fi încredinţat, fără nici un fel de negociere prealabilă, executarea autostrăzilor din România unei firme nord-americane cu legături la Casa Albă , chiar dacă preţul perceput de aceasta este cel mai ridicat la nivel mondial fără a fi deplin justificat de calitatea lucrărilor executate. În schimbul acestei obedienţe şi slugărnicii, mult sub demnitatea unui demnitar ce apără interesele poporului său, au trezit mirare şi reacţii în rândul partenerilor noştri vest-europeni.
Discutând cu reprezentanţi ai puterii de atunci, mi s-a argumentat că acesta era, de fapt preţul, pe care l-au pretins nord-americanii în vederea primirii României în NATO.
Apropierea, mai mult decât necesară, a autorităţilor de la Bucureşti de administraţia nord-americană şi de interesele acesteia atât în Europa , cât şi în afara continentului , nu a întârziat să producă reacţii la adresa României din partea structurilor de conducere din U.E. În ochii liderilor vest-europeni, România era un partener care nu merită încredere şi nici sprijin în politicile sale economice şi sociale . Iată de ce, constatăm azi că România cunoaşte cea mai puternică criză economico-financiară şi nu se bucură nu de simpatia, ci de sprijinul minim din partea celor care ar trebui să ne devină parteneri. Aceştia consideră România ca un vasal al intereselor nord-americane şi deci ca un trădător al politicii noilor autorităţi de la Bruxelles. Tocmai din această cauză constatăm că partenerii noştri vest-europeni nu sunt nici impresionaţi de dificultăţile şi ameninţările cu care este confruntată România, nici de drama pe care o trăieşte poporul Român, nu doar pentru că are la conducere o clică perfidă şi fără simţ naţional, ci pentru că zeci de milioane de oameni sunt ameninţaţi cu dispariţia fizică în viitorul apropiat, ca urmare a sărăciei şi mizeriei ce se cronicizează.
În plus, ţara este tratată ca o colonie, lipsită în prezent de pârghii şi resurse şi incapabilă să evite situaţia critică în care a fost împinsă de inconştienţa unor lideri hrăpăreţi şi corupţi.
Războiul între SUA şi U.E. este abia la început. Pe termen scurt, forţele nord-americane par să fi câştigat prima parte a bătăliei, căci situaţia economică şi financiară a majorităţii ţărilor membre, inclusiv a României, a atins cote de-a dreptul alarmante. Ca unul căruia îi pasă ce i se întâmplă ţării sale, mă întreb ce am putea face pentru ca, măcar în al 11-lea ceas, să salvăm ce mai poate fi salvat şi să relansăm economic această ţară nenorocită nu atât de conjuncturi internaţionale nefavorabile, cât de o conducere mioapă, fără competenţe şi orizont şi cu un exagerat apetit al hoţiei şi înavuţirii personale, prin abominabile şi primitive fapte de corupţie.